George M. Nicoară: Trupul cuvântului
19.12.2016, Iași (Catholica) - Editura Sapientia din Iași anunță apariția cărții Trupul cuvântului, scrisă de George M. Nicoară. Cartea apare în colecția „Poezie religioasă” în formatul 11×17 cm, are 58 pagini poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 5 lei. Redăm prezentarea semnată de Sorin Hagi Ilie.
Trupul cuvântului este o carte de poezii. Paginile acestei cărți oglindesc un itinerar în versuri și umanitate, un stadiu al urcușului unui tânăr poet, un spațiu transparent ca o flacără care păzește, dincolo de frământările contingente ale vieții – poate chiar secretul ei -, stors din pâlpâirile incandescente venite parcă de altundeva.
Cred că azi, mai mult ca oricând, un tânăr care vrea să scrie poezie se află într-un moment istoric extraordinar. Mulți nu sunt însă de acord cu acest lucru. E greșeala pe care o fac majoritatea cunoscuților mei, care consideră că poezia de astăzi a rămas fără public, pentru că, pe de o parte, avem de-a face cu o lume mediocră, care nu vrea să atingă profunzimi și abisuri, care nu este mânată de căutări metafizice; pe de altă parte, am fi în plin sabotaj mediatic al poeziei tipărite de către televiziune și Internet – marele hipnotizator etc. Nu ne-ar rămâne decât să plângem de mila poeziei, dacă toate aceste considerații nu ar fi, chiar ele, absolut absurde. Dacă vreo formă de artă astăzi este marginalizată pentru că nu are nimic de spus, nu putem găsi scuza comodă cum că am devenit prea superficiali ori prea stupizi pentru a o putea aprecia. Ar fi o explicație prea simplă. Când un poet se resemnează ideii că cititorii săi sunt inadecvați, poate cădea în două capcane.
Prima capcană este avangardismul: începe să creadă că scrie pentru critici, poeți sau alți specialiști și nu se străduiește să se facă înțeles sau să abordeze chestiuni cu adevărat importante. S-ar îngriji ca ceea ce scrie să fie tehnic și structural, avangardist: cu bogăție de referințe intertextuale, gata să provoace asocieri paradoxale care să surpe evidențele, într-o explozie de cuvinte sterile. Opera trebuie să asude inteligență, să se vadă că e școlit. Nu contează că făcând astfel nu comunică deloc cititorului acel fior lăuntric despre care vorbește Caragiale, când definește admirabil talentul în studiul „Câteva păreri” din 1896. În demersul său de a defini talentul, Caragiale se întreabă, mai întâi, ce înseamnă să nu ai talent. Fiecare om are o coardă sensibilă care rezonează la frumosul din jur, dar puțini sunt cei care au capacitatea de a reda, de a exprima pentru ceilalți, prin mijloace intelectuale, emoția, sensibilitatea umană… de vreme ce sufletele omenești, în genere, sunt iritabile la atingerea naturii, dar numai unele alese sunt în stare să întoarcă în afară, ca un fenomen deosebit, pentru înțelesul altora, iritarea ce au suferit-o. Toți suntem iritabili; expresivi sunt numai unii.
A doua capcană se situează la extrema cealaltă: poezia vulgară, cinică, comercială, butadă de scris pe Facebook, instantanee și creativă de Twitter, realizată după formule prestabilite, corespondentul poetic al televiziunii de consum, care prezintă propriul material simplificat în mod grotesc, cu un stil voit ușor, care pare de-a dreptul infantil. Cele două atitudini față de poezie, care se află într-un permanent duel, se nasc dintr-un sentiment comun, și anume disprețul față de cititor; apare în oglindă, din nou, ideea care pune actuala criză a poeziei pe seama cititorului.
Proiectul de față al lui George încearcă să evite cele două capcane. George Nicoară încearcă să ducă înainte o poezie care să aibă în parte bogăția stilistică, versul alb, complexitatea ușor ermetică, dificultățile emotive și intelectuale ale avangardei. Împinge cititorul să înfrunte temele și cuvintele sale care nasc cuvinte: „Cuvinte curate, uscate, cuvinte ce scriu/ despre cuvinte…” (Baletul de dimineață), obsesiile sale poetice, însă făcând-o, reușește să provoace și plăcerea lecturii. Vorbește cu fiecare dintre noi prin versuri care îl relevă așa cum este, nu încearcă să trișeze sau să joace doar un rol. Ne declară candid bucuriile, dar și deznădejdea sa: „Am obosit să mă cert cu mine, să mă cioplesc ca pe un lemn greu” (Pagina pe care scria dezamăgire). În Veniți, îngeri!, conștientizează statutul special al îngerilor: „Neîncadrați,/ Fără alfabet,/ Fără cărarea/ Către lumină”, care îl fac să tânjească la o stare pură, îngerească. Elementul religios nu se lasă domesticit și nu e deloc secundar în poezia nicoresciană. Procedeul poetic amplifică sensuri teologice, care îmbrățișează trăiri și sentimente, uneori susurate, alteori explicite: „Poate era mai bine să te fi aruncat în apa în care Isus a spălat picioarele apostolilor” (Șarpele de aramă).
Lăsăm cititorului plăcerea de a intui anvergura și deopotrivă limita acestor surpări de sens, acestor devieri și asocieri poetice. Fiecare trebuie să descopere singur deschiderile vertiginoase și aptitudinea ascensională a poetului, dinamismul parcursului său creativ. George Nicoară se află, cum spuneam, în fața unei misiuni grele. Există azi o mulțime de ocazii de a petrece timpul în mod plăcut, există o întreagă industrie artistică înfloritoare care prezintă produse bine gândite și bine realizate: până acum niciun poet nu a avut mai multă concurență cu filmele, Internetul – o constelație de bloguri unde milioane de oameni își exercită penița, televiziunea -, cu nenumărate posturi generaliste sau tematice, cărțile care se înmulțesc progresiv. Aceasta înseamnă să fii poet azi. Cu toate acestea, cred că e momentul cel mai potrivit pentru a fi poet. Fără îndoială, nu este și cel mai ușor.
Imagini
