Interviu al Papei Francisc acordat revistei lunare „Scarp de’ tenis” (II)
03.03.2017, Vatican (Catholica) - Prezentăm în continuare a doua parte a interviului pe care Sfântul Părinte Francisc l-a dat periodicului „Scarp de’ tenis”, revistă lunară a străzii, proiect editorial și social susținut de Caritas Ambrosiana și Caritas Italiana. Interviul a fost realizat ca pregătire a vizitei Papei în Dieceza de Milano, programată la 25 martie 2017. Interviul a apărut pe ITRC.ro în traducerea pr. dr. Mihai Pătrașcu.
– În mai multe rânduri, Papa s-a poziționat în apărarea migranților invitând la primire și la caritate. Milano, în acest sens, este o capitală a primirii. Însă sunt mulți care se întreabă dacă într-adevăr trebuie primiți toți fără deosebire sau dacă nu este necesar să se pună niște limite.
– Cei care vin în Europa fug de război sau de foamete. Și noi suntem într-un fel vinovați pentru că exploatăm pământurile lor dar nu facem niciun tip de investiție pentru ca ei să poată scoate beneficiu. Au dreptul să emigreze și au dreptul să fie primiți și ajutați. Însă acest lucru trebuie făcut cu acea virtute creștină care este virtutea care ar trebui să fie proprie guvernanților, adică prudența. Ce înseamnă? Înseamnă a-i primi pe toți cei care „pot” fi primiți. Și aceasta cât privește numerele. Dar este la fel de importantă o reflecție asupra „modului în care” se primește. Pentru că a primi înseamnă a integra. Acesta este cel mai dificil lucru, pentru că dacă migranții nu se integrează, sunt ghetoizați. Îmi revine mereu în minte episodul din Zaventem (atentatul de pe aeroportul din Bruxelles din 22 martie 2016, n.r.); acești tineri erau belgieni, fii de migranți, dar locuiau într-un cartier care era un ghetou.
Și ce înseamnă a integra? Și în acest caz dau un exemplu: de la Lesbo au venit cu mine în Italia treisprezece persoane. În ziua a doua de rămânere, grație Comunității Sant’Egidio, copiii frecventau deja școlile. Apoi, în puțin timp au găsit unde să locuiască, adulții au început să frecventeze cursuri pentru a învăța limba italiană și pentru a căuta un loc de muncă. Desigur, pentru copii este mai ușor: merg la școală și în câteva luni știu să vorbească italiana mai bine decât mine. Bărbații au căutat un loc de muncă și l-au găsit. Așadar, a integra înseamnă a intra în viața țării, a respecta legea țării, a respecta cultura țării dar și a face să fie respectate propriile culturi și propriile bogății culturale. Integrarea este o muncă foarte dificilă.
În timpurile dictaturilor militare din Buenos Aires priveam la Suedia ca la un exemplu pozitiv. Suedezii sunt astăzi 9 milioane, dar dintre aceștia, 890 de mii sunt suedezi noi, adică migranți sau copii de migranți integrați. Ministrul culturii Alice Bah Kuhnke este fiică a unei femei suedeze și a unui bărbat care provine din Gambia. Acesta este un exemplu frumos de integrare. Desigur, acum și Suedia se află în dificultate: au multe cereri și încearcă să înțeleagă ce este de făcut pentru că nu este loc pentru toți. A primi, a accepta, a mângâia și imediat a integra. Ceea ce lipsește este tocmai integrarea. Așadar, fiecare țară trebuie să vadă ce număr este capabilă să primească. Nu se poate primi dacă nu există posibilitate de integrare.
– În istoria familiei dumneavoastră se găsește traversarea oceanului de către bunic și bunică, cu tatăl dumneavoastră. Cum ați crescut ca fiu de emigranți? Vi s-a întâmplat vreodată să vă simțiți puțin dezrădăcinat?
– Niciodată nu m-am simțit dezrădăcinat. În Argentina toți suntem migranți. Pentru aceasta acolo dialogul interreligios este norma. La școală erau evrei care veneau cea mai mare parte din Rusia și musulmani sirieni și libanezi, sau turci cu pașaportul Imperiului otoman. Era multă frățietate. În țară este un număr limitat de indigeni, cea mai mare parte din populație este de origine italiană, spaniolă, poloneză, medio-orientală, rusă, germană, croată, slovenă. În anii dintre cele două secole precedente, fenomenul migrator a fost de însemnătate enormă. Tatăl meu avea douăzeci de ani când a ajuns în Argentina și lucra la Banca d’Italia, s-a căsătorit acolo.
– Ce vă lipsește mai mult din Buenos Aires? Prietenii, vizitele în villa miseria, fotbalul?
– Există un singur lucru care îmi lipsește mult: posibilitatea de a ieși de a merge pe stradă. Îmi place să merg în vizită în parohii și să întâlnesc oamenii. Nu am o nostalgie deosebită. În schimb vă povestesc o altă întâmplare: bunicii mei și tatăl meu ar fi trebuit să plece la sfârșitul anului 1928, aveau biletul pentru nava „Principessa Mafalda”, navă care a naufragiat în largul coastelor Braziliei. Dar nu au reușit să vândă la timp ceea ce aveau și astfel au schimbat biletul și s-au îmbarcat pe „Giulio Cesare” la 1 februarie 1929. Pentru aceasta sunt aici.
– Milano este gata să vă primească la sfârșitul lunii martie. Pornim de la organizațiile caritative, de la asociațiile de voluntariat, de la cei care se preocupă să dea celor fără adăpost un loc unde să petreacă noaptea, hrană, asistență sanitară, ocazii de revenire. La Milano ne mândrim că reușim să facem aceasta chiar destul de bine. Este suficient? Care sunt necesitățile celor care au ajuns pe stradă?
– Ca pentru migranți, foarte simplu, aceste persoane au nevoie de același lucru: adică, integrare. Desigur, nu este simplu a integra o persoană fără locuință, pentru că fiecare dintre ei are o istorie particulară. Pentru aceasta trebuie să ne apropiem de fiecare dintre ei, să găsim modul pentru a-i ajuta și a le da o mână de ajutor.
– Dumneavoastră repetați adesea că săracii pot să schimbe lumea. Însă este greu să existe solidaritate acolo unde există sărăcie și mizerie, ca în periferiile orașelor. Ce părere aveți?
– Și aici aduc experiența mea de la Buenos Aires. În cartierele de barăci este mai multă solidaritate decât în cartierele din centru. În villa miseria există multe probleme, dar adesea săracii sunt mai solidari între ei, pentru că simt că au nevoie unul de celălalt. Am găsit mai mult egoism în alte cartiere, nu vreau să spun bogate pentru că ar însemna să calific descalificând, dar solidaritatea care se vede în cartierele sărace și în cartierele de barăci nu se vede în alte părți, chiar dacă acolo viața este mai complicată și dificilă. În cartierele de barăci, de exemplu, drogurile se vând mai mult, dar numai pentru că în celelalte cartiere sunt mai „acoperite” și sunt folosite cu mănuși albe.
– Recent am încercat să citesc orașul Milano în manieră diferită, pornind de la cei din urmă și de la stradă, și cu ochii persoanelor fără locuință care frecventează un centru de zi al Caritas Ambrosiana. Cu ei am publicat un ghid al orașului văzut din stradă, din punctul de vedere al celui care trăiește acolo în fiecare zi. Ce anume cunoaște Sfântul Părinte despre oraș și ce se așteaptă de la vizita sa iminentă?
– Nu cunosc orașul Milano. Am fost o singură dată, pentru câteva ore, în îndepărtații ani șaizeci. Aveam câteva ore libere înainte de a lua un tren spre Torino și am profitat pentru o scurtă vizită la Dom. Într-o altă ocazie, cu familia mea, am fost într-o duminică la prânz la o verișoară care locuia la Cassina de’ Pecchi. Nu cunosc orașul Milano, dar am o mare dorință, aștept să întâlnesc atâția oameni. Aceasta este cea mai mare așteptare a mea: da, aștept să găsesc mulți oameni.
