Pentru viața călugărească criza este o oportunitate de schimbare
20.04.2017, Roma (Catholica) - Pr. David Kinnear Glenday, combonian, secretar al Uniunii Superiorilor Generali, a vorbit într-un interviu pentru Vatican Insider, despre scăderea numărului de vocații, despre scandalurile financiare, dar și despre faptul că există semne de redresare. Vă oferim interviul după traducerea pr. dr. Mihai Pătrașcu, publicată pe ITRC.ro.
– Pr. Glenday, sunteți scoțian de origine și din 2009 sunteți secretar al Uniunii Superiorilor Generali (USG); pare că în Europa viața călugărească suferă de acum în mod cronic de o scădere constantă a numărului vocațiilor, sunteți de acord?
– Admitem că în general în Europa există o scădere însemnată a numărului vocațiilor. Însă înainte de toate, acest lucru nu este mereu adevărat; în al doilea rând, dacă astăzi un tânăr francez decide să urmeze viața călugărească, aceasta indică o alegere foarte radicală. Și atunci probabil că este adevărat că nu există cantitate, dar puțină calitate va exista, pentru că acest tânăr sau tânără trebuie să ia o asemenea decizie fără mult sprijin social sau familial, deci în mod extrem de convins.
În afară de aceasta, cred că în Europa călugării și călugărițele trăiesc fenomenul în desfășurare fără panică, considerând că acesta este momentul pentru a ne întoarce la rădăcini, pentru a redescoperi esența vieții călugărești; există convingerea că în Europa viața călugărească, deja reînnoită de atâtea ori în secolele trecute, mai devreme sau mai târziu se va reînnoi și în viitor. Apoi din punct de vedere numeric, cine poate spune aceasta: probabil – o spun ca glumă – înainte erau prea mulți; dar în fond nu este vorba numai despre o glumă, pentru că un aspect al acestui fenomen este că astăzi există conștiința de a se putea dedica Domnului în atâtea „stări”, chiar și ca laici, de exemplu.
– Lărgind privirea dincolo de Europa cadrul se schimbă…
– Eu, personal, nu sunt foarte entuziasmat în fața celui care se consolează spunând: Eh, suntem puțini în Europa dar suntem mulți în altă parte, în Asia sau în Africa… Pentru că se vede destul de clar cum factorii care au influențat negativ în Europa încep să ajungă și în alte realități și țări. Să ne gândim de exemplu la urbanizare: Biserica, după părerea mea, nu a rezolvat problema urbanizării, și cred că și viața călugărească are această problemă. Eu am lucrat 11 ani la Manila, și am constatat că este mult mai dificil decât în trecut să existe răspunsuri vocaționale, pentru că există mai multă dezagregare, mediul social și contextul nu ajută, nu există formare. Cu alte cuvinte, este bine să înfruntăm dificultățile europene pentru că aceasta ne va ajuta să ne confruntăm cu aceleași probleme în altă parte.
– Care este situația în Africa?
– În unele zone există încă un bun răspuns numeric, dar în mod evident este nevoie de un discernământ atent pentru a evita ca atracția față de viața călugărească să fie datorată numai lipsei de alternative de viață. Totuși noi, combonianii, de exemplu, acum suntem aproape de majoritatea superiorilor provinciali din provinciile africane, care sunt de origine africană, motiv pentru care vreau să spun: există un răspuns vocațional, și numeric, capabil să conțină un răspuns de consacrați de mare valoare.
– Cum a fost receptat magisteriul Papei Francisc de viața călugărească, luând în considerare că este foarte orientat asupra temelor sociale, a raportului dintre nordul și sudul lumii?
– Receptarea în largă măsură aș spune că a fost entuziastă. În afară de aceasta trebuie considerat că Papa însuși este un „călugăr”, și nu numai pe hârtie, este călugăr ca persoană, ca mod de a concepe slujirea sa, adică o slujire de reformă a Bisericii, de reînnoire, care este sămânța oricărui institut, a oricărui fondator care voia să reînnoiască Biserica. Prin urmare noi ne aflăm mult în sintonie; apoi ne entuziasmează și ne provoacă prin impulsul misionar pe care îl promovează, ideea despre Biserica în ieșire.
Aș răspunde și aici cu o glumă: eram obișnuiți, în raport cu Biserica instituțională, să ne considerăm în avangardă, dar acum cu Papa Francisc suntem constrânși să alergăm în urma lui; într-adevăr, nu ne cruță de provocări și de solicitări. Apoi demonstrează un interes viu pentru viața călugărească, întâlnește grupuri de călugări, a întâlnit mereu cele două Uniuni (de Superioare și Superiori) când i s-a cerut aceasta, și pentru dialoguri de o anumită însemnătate. Motiv pentru care eu spun că el este izvor de energie pentru călugări și uneori creează și acel „zbucium” sănătos care este o provocare.
– În ultimii ani au reieșit probleme referitoare la o rea gestiune financiară din partea multor institute; cum evaluați ceea ce se întâmplă?
– Problemele reieșite au fost un fel de alarmă sau de ceas deșteptător; o lecție pe care am învățat-o este că trebuie să facem să funcționeze acele sisteme de control și bilanț care deja există în constituțiile noastre. Superiorul general nu poate să acționeze singur în privința anumitor lucruri, trebuie să aibă votul consiliului său, economul trebuie să fie obligate să comunice generalului și consiliului. Când acestea și alte mecanisme de garanție nu funcționează sau sunt ignorate, se nasc probleme. Pentru că unele lucruri ar fi fost simplu de rezolvat. Cu privire la cazurile care au ieșit la iveală, reacția institutelor implicate a fost în mod fundamental sănătoasă chiar dacă a fost grea, adică au încercat să învețe din experiență. Și pentru că a fost vorba despre lucruri foarte grave, trăim un moment de purificare.
– Dumneavoastră sunteți de acum de mai mulți ani în Italia, unde au apărut multe dintre aceste scandaluri financiare, dar este și o țară din care au plecat foarte mulți misionari…
– Provocările sunt mari, la fel ca și dificultățile, și cred că poate să existe o anumită rezistență la a primi momentul actual mai degrabă ca pe o oportunitate decât ca pe un declin sau un dezastru. Apoi nu știu cât este de pozitiv raportul dintre viața călugărească și Biserica locală, cred că ar putea să crească simțul de comuniune în folosul tuturor. Însă există încă atâtea resurse umane pentru viața călugărească, mă gândesc de exemplu la diferitele familii franciscane care mi se pare că încă au multă vivacitate chiar și vocațională, și apoi este adevărat: Italia are încă atâția misionari în lume, motiv pentru care situația este de provocare, de oportunitate, și desigur că există și oarecare rezistență, dar există multe posibilități pentru viitor.
– Să vorbim despre Irlanda: dintr-o mare națiune catolică a ajuns o țară care a trăit o criză profundă în raportul cu Biserica și cu institutele călugărești, și din cauza scandalurilor abuzurilor asupra minorilor; cum merg lucrurile acum?
– Consider că situația este încă destul de dură, atât pentru Biserică cât și pentru viața călugărească. Însă la bază, în parohii, practica religioasă este încă puternică, câte un ordin călugăresc chiar crește. Dar nu înseamnă că este un moment foarte dur din cauza problemelor reieșite. Și ele influențează, totuși oamenii știu să distingă, știu să spună: „Au existat lucruri foarte negative, dar nu a fost totul negativ”. Pornind de la această sămânță pozitivă, se maturizează și practica religioasă. Însă cu siguranță este un scenariu cu totul diferit de acum 50 de ani, când Irlanda trimitea în toată lumea preoți, surori, frați.
– Papa va merge în Irlanda cu ocazia Întâlnirii Mondiale a Familiilor din 2018, un fapt relevant…
– Da, un lucru foarte important, după stilul său. Este evident că el – aproape că s-ar putea spune – cu cât este mai dificil locul, cu atât este mai hotărât să meargă acolo. Apoi trebuie luat în considerare faptul că a fost o puternică reînnoire a episcopatului irlandez, precum și depășirea de acum a raporturilor dificile din trecut dintre Sfântul Scaun și guvern.
– Pr. Glenday, în lume există grosso modo 800 de mii de călugărițe și 200 de mii de călugări, dar între voi colaborați?
– La nivelul celor două Uniuni (cea a Superiorilor și a Superioarelor) ne întâlnim în mod obișnuit; în afară de aceasta, există câteva comisii comune în care colaborăm: sănătate, educație, dialog, dreptate și pace. Apoi este și o justă autonomie, deoarece pentru alte lucruri interesele sunt diferite.
– Pentru USG este clar în ce zone ale lumii există carență de misionari, lucrați cu privire la fiecare zonă geografică?
– Din păcate lipsește o planificare misionară, există numai la nivel informal; Biserica din Africa vorbește despre „solidaritate pastorală organică”, dar nu a fost făcută niciodată. Aici, în cadrul celor două Uniuni, s-a născut o inițiativă de solidaritate cu Sudanul de Sud pentru a desfășura o muncă în acea țară, și este un mic exemplu. Apoi frații marianiști și Frații Școlilor Creștine s-au unit pentru refugiații sirieni din Liban, dar o planificare mondială de acest tip încă lipsește, din păcate. Suntem înceți în aceste lucruri, și cu privire la aceasta încă trebuie să lucrăm pentru că vorbim despre un milion de persoane, o armată, foarte prezentă la frontiere, care ar putea să fie organizată puțin mai bine.
