Cât (mai) suntem de eretici? Interviu cu pr. Lucian Dîncă

23.01.2018, București (Catholica) - În seria de interviuri moderate de Claudia Stan și care apar în revista „Actualitatea creștină” a Arhidiecezei de București, dar și pe blogul KlaudiaStan.WordPress.com, cel mai recent, din ianuarie 2018, a fost realizat cu pr. Lucian Dîncă. Acesta are 46 de ani și este călugăr asumpționist, doctor în teologie patristică al Universității Laval (Quebec – Canada), director al Școlii Doctorale de Teologie și Științe religioase, Facultatea de teologie romano-catolică, din Universitatea București. Iată interviul, preluat cu acordul moderatoarei.

– Teoretic, asociem ereziei o conotație negativă, dar, practic, o amestecăm fără probleme cu așa-zisa noastră credință creștină: din amestecul acesta iese o ciorbă acră, numai bună să otrăvească și puținele adevăruri în care chiar merită să credem. Poate că ar fi bine să începem prin a clarifica ce este erezia.

– În antichitate, termenul „erezie” nu avea nicidecum un sens peiorativ – el era asociat unui anumit curent de gândire. Transpus în creștinism, termenul a fost asociat unei abateri de la norma de credință (regula fidei) a cărei definiție a fost inițiată la primul Conciliu Ecumenic de la Nicea, din anul 325, prin formularea Crezului. Piatra de poticnire a tuturor ereziilor este Sfânta Scriptură: erezia nu reflectă adevărul revelat, ci o distorsionare a acestuia; este și motivul pentru care erezia atrage după sine excomunicarea, adică scoaterea în afara comunității de credință, a „Bisericii Mari”, cum o numește Sf. Augustin.

– Așa cum ați spus deja, ca să știm dacă suntem în erezie, de fapt, nu trebuie decât să știm care este felul nostru de raportare la adevăr. Deși poate părea superfluă această întrebare, v-o adresez tocmai pentru a ne lămuri cum stăm în privința falselor noastre siguranțe cu privire la ceea ce credem: ce cred creștinii?

– Dacă citim Crezul în limba greacă (așa cum a fost el compus la Nicea, în 325, și completat la Constantinopol, în 381) vedem că primul termen este pisteoumen, „noi credem”. Pentru ca eu să fiu creștin e necesar să fie împlinite simultan două condiții: să fac experiența personală a lui Cristos cel viu și să trăiesc această experiență într-o comunitate. „Eu am credința mea, eu mă rog singur”: aceste atitudini, din păcate tot mai des întâlnite, invalidează dimensiunea creștină a credinței. Biserica mea de acasă, în care eu îmi modelez un Dumnezeu care îmi convine mie și iau din Biblie doar ce îmi e pe plac, nu e Biserică. Fundamentul credinței creștine se găsește în Crez, prin care ne afirmăm credința în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în Biserică, în învierea morților, în iertarea păcatelor și în viața veșnică.

Dincolo de această formulare dogmatică, de-a lungul secolelor, în Biserică s-au conturat și variante ale exprimării credinței – precum practicile evlaviei populare, pelerinajele, venerarea moaștelor etc. – care în niciun caz nu trebuie puse pe picior de egalitate cu credința în adevărurile fundamentale: pot fi creștin dacă nu cred într-o viziune particulară (chiar validată de autoritatea bisericească), dar nu pot fi creștin dacă nu cred în învierea lui Cristos. Orice practică devoțională care nu mă conduce la Cristos, care nu împlinește cunoașterea Adevărului (care este persoana lui Cristos) este zadarnică.

Sf. Augustin, când dădea Sfânta Împărtășanie credincioșilor, spunea: „Primiți ceea ce sunteți, adică Trupul și Sângele lui Cristos”, la care credinciosul răspundea: „Amin”, adică „așa este”. Când preotul încheie Liturghia cu îndemnul: „mergeți în pace!”, Liturghia, pentru noi, toți de-abia începe! Să ne întrebăm și noi dacă suntem una cu Cristos, cristofori, adică purtători de Cristos în lume, nu spectatori ai Euharistiei, și atunci vom avea adevărata măsură a credinței noastre. Nu de câte ori am spus o rugăciune, nu câte ore am stat la coadă la moaște, ci de câte ori ne-am împărtășit cu Adevărul – aceasta e esența credinței noastre.

– Biserica ai cărei fii ne considerăm a fi l-a condamnat pe Arie în 325. Noi în 2017 nu avem o problemă cu arianismul: cu mâna putem să ne închinăm lui Cristos și, în același timp, cu mintea să gândim că poate nu e chiar atât de Dumnezeu…

– Este emblematic faptul că, în jurul anului 318 când preotul Arie (dealtfel, un mare învățat) predica la Alexandria, abaterea lui de la adevăr a fost semnalată chiar de proprii enoriași (pe vremea aceea, credincioșii chiar ascultau predica preotului!). Ce susținea Arie? Isus nu este Dumnezeu adevărat, ci un Dumnezeu mântuit, subordonat Tatălui. Cum am spune noi astăzi, Isus e un personaj formidabil, un show-man, care spune lucruri interesante, dar cam atât. Mai mult, arianismul contemporan ne prezintă un Isus băiat simpatic, cu care ne tragem de șireturi, care ne scoate din încurcături: se pierde necesitatea ca eu să mă apropii de El în credință, gratuit, fără a căuta favoruri și recompense. Modelul trăirii cu Cristos și a predicării Adevărului este, așa cum ne spune Sf. Augustin, Sf. Ioan Evanghelistul, care pune întotdeauna împreună umanitatea și divinitatea Mântuitorului. A vorbi despre Isus Cristos doar limitând-ne la un limbaj al umanității și a vorbi despre El doar limitându-ne la un limbaj al divinității sunt, în aceeași măsură, erori doctrinare în creștinism.

– Opuse arianismului, manifestările monofizite contaminează și ele creștinismul zilelor noastre: nu ne vine foarte greu să credem că Isus este doar Dumnezeu. Și parcă nici nu ne e prea clar de ce o astfel de convingere „de bine” ar veni în contradicție cu învățătura Bisericii: Isus e acolo sus, în cer, noi aici, jos, pe pământ.

– Monofiziții, discipoli ai lui Eutichie, arhimandrit al Constantinopolului în sec. al IV-lea, susțineau că umanitatea lui Cristos a fost absorbită de divinitatea Sa, așa cum oceanul absoarbe un strop de apă. Este evident cât de contradictorie e această viziune cu adevărul revelat și doar dacă citim versetul 16 din capitolul 3 al Evangheliei lui Ioan: „Dumnezeu l-a dat pe Fiul său, unul născut”. Din concepția monofizită derivă și convingerea că suferința lui Isus pe cruce nu a fost atât de mare, pentru că El era Dumnezeu și, ca Dumnezeu, avea altă capacitate de a interacționa cu suferința decât cea a omului. Adesea, creștinii se folosesc de această convingere când refuză să se raporteze la suferință prin unire cu suferința lui Cristos: eu nu pot să sufăr ca Isus – El era Dumnezeu, eu nu sunt.

A-l considera pe Cristos doar sub aspectul divinității e o cale facilă de a ne auto-absolvi de chemarea de a-l imita. O eroare și mai subtilă decât aceasta, foarte frecventă în evlavia populară, este aceea că nu îndrăznim să îi vorbim direct lui Isus, pentru că El e Dumnezeu, și ni se pare mai respectuos să ne adresăm lui prin mijlocirea sfinților și a Fecioarei Maria, pentru că ne este foarte evident că ei au fost oameni asemenea nouă. Acesta e un respect greșit înțeles, a cărui sursă este exacerbarea divinității lui Cristos în detrimentul umanității lui. Dealtfel, El însuși spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28).

– Care e calea de mijloc între arianism și monofizism? Cum să nu cădem nici în eroarea de a-l considera pe Isus unul din gașca noastră, nici în aceea de a face din el o divinitate intangibilă?

– Contactul direct și regulat cu Sfânta Scriptură ne familiarizează cu Isus Cristos, cu natura Lui umană și cu cea divină. Sf. Ambroziu de Milano spune că necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos, iar Sfântul Ieronim (traducătorul Bibliei în latină, Vulgata) punctează și mai ferm că ignorarea Scripturii înseamnă ignorarea lui Cristos. Scriptura nu este o ficțiune, ci este o poveste despre viața noastră, este istoria noastră scrisă cu „mâna” lui Dumnezeu, iar a ne ruga înseamnă, înainte de toate, după cum spune Sf. Augustin, a tăcea și a-l lăsa pe Dumnezeu să vorbească vieții noastre.

– Donatismul, o altă erezie a antichității creștine foarte frecventată în contemporanitate: Biserica nu poate fi sfântă pentru că prea mulți păcătoși fac parte din ea. O replică fabuloasă a dat Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea unei astfel de atitudini exprimate de un tânăr care spunea că nu vrea să facă parte dintr-o Biserică de păcătoși: „Ce bine că Biserica aceasta pe care tu o numești păcătoasă este suficient de mare pentru ca în ea să încapă și sfinți ca tine și păcătoși ca mine”.

– Donatus, Episcop al Cartaginei în sec. al IV-lea, a abordat o poziție rigoristă cu privire la reprimirea în Biserică a creștinilor deveniți apostați ca urmare a persecuțiilor, considerând că biserica schismatică a donatiștilor, alcătuită din oameni puri, care au rezistat persecuțiilor, e singura îndreptățită să celebreze Sacramentele în mod valid. Sub această justificare, donatiștii rebotezau creștinii deja botezați. Această perspectivă o întâlnim în practica anumitor confesiuni și culte creștine ale zilelor noastre, care rebotează credincioșii convertiți (este, de pildă, și cazul unor abuzuri liturgice ale unor preoți ortodocși care nu subscriu recunoașterii reciproce a validității Sacramentelor de către Bisericile Ortodoxă și Catolică, procedând la rebotezarea catolicilor care trec la ortodoxie).

Argumentul Sfântului Augustin împotriva acestor abordări este următorul: cel care administrează un Sacrament nu este preotul, ci însăși Cristos, care acționează în Biserica Sa; în consecință, sfințenia ori nesfințenia preotului nu influențează în niciun fel nici validitatea Sacramentului, nici sfințenia Bisericii. Fraza clasică a lui Augustin – care a traversat secolele – este aceasta: „Dacă Petru (care s-a lepădat) botează, Cristos este cel care botează; dacă Paul (care persecuta creștinii) botează, Cristos este cel care botează; chiar dacă Iuda (trădătorul Învățătorului său) botează, tot Cristos este cel care botează”. Creștinul care este scandalizat de anumite comportamente flagrant contrare evangheliei, afișate de clerul, de ierarhia ori de credincioșii de rând ai Bisericii, e chemat să creadă cu tărie în acea asigurare dată de Cristos cu privire la viitorul Bisericii sale, că puterea celui rău nu o va birui (cf. Mt 16,18).

– Suntem cu toții evident pelagieni când atribuim însușiri magice unor practici de credință: „spunem” un Rozariu ca să „ne meargă bine”, 40 de lumânări și 160 de „Tatăl nostru” ne garantează îndeplinirea celor mai năstrușnice dorințe…

– Este erezia cea mai pregnantă a zilelor noastre și cea mai perfidă, pentru că ne este aproape imposibil să sesizăm incompatibilitatea credinței curate în Dumnezeu cu modul acesta de relaționare superstițioasă și interesată cu el. Monahul Pelagius, un ascet foarte sever al secolului al IV-lea, considera că omul se mântuiește nu prin harul lui Dumnezeu, ci prin meritele proprii, dobândite prin cantitatea rugăciunilor, posturilor, pomenilor, prin care îi forțează mâna lui Dumnezeu să îi acorde mântuirea. Mercantilismul relației cu Dumnezeu transformă divinitatea într-un automat de împlinit dorințe: bag o fisă (adică fac, de pildă, o novenă), Dumnezeu e obligat să îmi livreze ce i-am cerut. Această abordare este complet opusă harului gratuit al lui Dumnezeu, despre care Ioan ne spune: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit și l-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Dumnezeu nu ne iubește pentru că facem (rugăciuni, pomeni, biserici etc.). El ne iubește pentru că existăm.

– În apetența pentru revelațiile particulare, pentru milenarismele de tot felul, pentru frecventarea anumitor locuri și persoane „cu har” garantat, regăsim montanismul secolelor II-III?

– Montanus credea că, dacă Dumnezeu s-a întrupat în Cristos, atunci e posibil ca și Duhul Sfânt să se întrupeze într-o persoană, și aceea era chiar Montanus. Tendința tot mai actuală de a modela un Dumnezeu după ideile omului este clar montanistă: fie un Dumnezeu-judecător, care aici îmi contabilizează toate greșelile, pentru a-mi scoate ochii cu ele Dincolo, fie un Dumnezeu care ne permite totul pentru că, nu-i așa?, este iubire. Zicea Sfânta Tereza de Lisieux că îl iubește pe Dumnezeu pentru că nu știe să socotească păcatele și greșelile ei. Noi nu mai vrem să îl lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu (cum spune Sf. Augustin), noi vrem să îl informăm cum trebuie să fie, ca să ne iasă nouă socotelile noastre cu privire la El. Aceasta se vede în felul în care ne rugăm, în felul în care credem, în felul în care ne interpretăm istoria personală în relație cu El: îi explicăm lui Dumnezeu care sunt nevoile noastre precise (cel mai adesea, financiare) sau cum vecinul care ne enervează ar merita o pedeapsă divină și ne considerăm experți în voia Lui, când aplicăm eticheta „așa a vrut/l-a răsplătit/l-a pedepsit Dumnezeu”. Or, Dumnezeul revelat de Cristos, de Scriptură este cel care nu doar cunoaște nevoile noastre, ci, mai mult, vorba Sfântului Augustin, ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine.

– Ce-ar fi de cerut în rugăciunea eliberată de erezii?

– O inimă curată, care să ne ajute să vedem lumea cu ochii lui Dumnezeu.

Sursa: vedeţi aici