Mons. Timothy Verdon despre reprezentarea în artă a Sf. Iosif (I)
19.03.2018, Roma (Catholica) - La 19 martie, ca în fiecare an, Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Iosif, omul de stâncă și liniștit care cu viața a păzit viața Mariei și a lui Isus, comorile prețioase pe care Dumnezeu i le-a încredințat. Bărbatul drept care – amintea Papa Francisc la predica de la Liturghia de începere a pontificatului său, în urmă cu cinci ani – „trăiește în atenție constantă față de Dumnezeu, deschis la semnele Sale, disponibil la proiectul Său, nu atât la cel propriu”. Și este păzitor „pentru că știe să îl asculte pe Dumnezeu, se lasă condus de voința Lui, și tocmai pentru aceasta este și mai sensibil față de persoanele care îi sunt încredințate, știe să citească evenimentele cu realism, este atent la ceea ce îl înconjoară și știe să ia deciziile cele mai înțelepte”. În acest interviu pentru Vatican Insider, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro, Mons. Timothy Verdon – profesor de istorie a artei la Stanford University și director al Muzeului Operei de la Domul din Firenze – propune și comentează câteva reprezentări care au marcat istoria iconografiei lui Iosif. Iată prima parte.
– În ce epocă figura lui Iosif începe să trezească un interes semnificativ în artiști?
– În primele secole de viață a Bisericii arta nu rezervă o atenție deosebită acestei figuri. În Evul Mediu se naște un adevărat interes. Informațiile despre Iosif – fie cele prezente în Evangheliile canonice fie cele conținute în textele apocrife – ajung să stârnească curiozitate, ceea ce explică diferite reprezentări din această perioadă ca, de exemplu, miniatura foarte frumoasă care provine din prima jumătate a secolului al XI-lea făcută de un călugăr german și păstrată astăzi în Spania, la Escorial: îl arată pe Isus în iesle, care este pusă foarte sus, în timp ce dedesubt, întinsă, este o Marie foarte tânără: în centru, pentru a o proteja, ca și cum ar fi ea însăși o copilă care are nevoie să fie păzită, este reprezentat Iosif care, cum se întâmplă adesea, este un bărbat bătrân.
– Pentru ce motiv deja din Evul Mediu, Iosif este adesea reprezentat ca un bărbat bătrân și adesea chiar adormit?
– Artiștii îl reprezintă în momentul când doarme pentru că este omul care primește în vis poruncile lui Dumnezeu și bătrân pentru a evita ca poporul să poată ajunge la concluzii nepotrivite, cum că el ar fi adevăratul tată al Mântuitorului. Preocupați să nu provoace această credință greșită, aproape întotdeauna îl reprezintă și fizic distant de Maria: între cei doi nu există niciun contact fizic. Iosif este prezentat în margine la evenimentul ilustrat din când în când pentru a insista asupra caracterului vicarial al rolurilor sale de „soț” și „tată”.
Trebuie ținut cont că istoria iconografiei lui Iosif depinde de gândirea pe care Biserica în decursul istoriei a elaborat-o cu privire la el. Epoca medievală este fascinată de bărbatul pe care Dumnezeu l-a voit alături de Maria. Sfântul Bernard de Clairvaux, de exemplu, deși își concentrează propria reflecție asupra Sfintei Fecioare Maria, este atent față de Iosif și, cercetându-i umanitatea, îl descrie ca „slujitorul prudent și credincios al Sfintei Fecioare Maria”, și ca „nutritor Domini”, un titlu care va rămâne timp de secole. Un alt teolog, în secolul al XIII-lea, franciscanul Pietro Olivi, ajunge să susțină că Iosif, în cadrul Sfintei Familii, îl reprezintă pe Dumnezeu Tatăl: aceasta va avea mare importanță mai târziu, așa cum vom vedea.
În secolul al XIV-lea, frații Slujitori ai Mariei și franciscanii decid să instituie sărbătoarea Sfântului Iosif, semn evident al importanței pe care i-o conferă. Această progresivă creștere a interesului este datorată fie privirii noi pe care Biserica o rezervă familiei, deci figurii paterne, fie dezvoltării societății burgheze. Este prețios un triptic pictat prin anii 1425-1430, păstrat astăzi la Muzeul Metropolitan de Artă din New York, al pictorului Robert Campin: în centru este Buna Vestire în timp cel în cele două părți laterale apar, la stânga cei care au comandat tripticul, aparținând burgheziei afacerilor, în timp ce la dreapta este reprezentat Iosif, îmbrăcat ca ei și așezat la masa de lucru, în atelierul său de tâmplărie. Desigur, Maria nu putea să lipsească, dar cei care au comandat tripticul au voit ca să fie prezent și Iosif – omul care muncește, care are o meserie ca și ei – pentru că ei cu el se identifică.
– Ce eveniment determină o cotitură în istoria reprezentării lui Iosif?
– Acest personaj dobândește o importanță crescândă în primii ani ai secolului al XV-lea când, în contextul Conciliului din Konstanz, teologul Jean Gerson le cere părinților conciliari să instituie o sărbătoare universală pentru Sfântul Iosif. Însă adevărata cotitură pentru teologie, și prin urmare pentru iconografie, este din anul 1479 când Papa Sixt al IV-lea, franciscanul Francesco della Rovere, instituie pentru calendarul roman sărbătoarea Sfântului Iosif. Din acel moment este o întreagă înflorire de opere: pentru unii artiști Iosif devine chiar personajul proeminent al Nașterii Domnului – mă gândesc de exemplu la marea pală de altar a lui Francesco di Giorgio păstrată la Pinacoteca din Siena: se văd câțiva sfinți, îngerii, Maria, care este un pic în dreapta celui care privește, în timp ce în poziție centrală, chiar deasupra Pruncului, este Iosif în rolul de protector și păzitor.
O operă de mare putere expresivă este Nașterea Domnului de Sandro Botticelli, o pictură ovală expusă la Isabella Stewart Garden Museum din Boston. Artistul o reprezintă pe Maria în genunchi, încă o dată un pic în dreapta, care îl adoră pe Prunc. În prim plan este reprezentat Iosif, și el în genunchi, care pare că vrea să îl ia pe Isus, înfășat în vălul transparent al Mamei, un văl, aproape o placentă, care face aluzie la evenimentul nașterii. Iosif, ca și cum ar fi un medic bătrân, pare deci să ajute la venirea lui pe lume, devenind protectorul și păzitorul lui.
– Și apoi este pictura ovală Daruri de Michelangelo.
– Probabil că aceasta poate să fie considerată opera cea mai sugestivă care îl reprezintă pe Iosif din acea epocă (suntem la începutul secolului al XVI-lea) și o noutate absolută și aproape scandaloasă. Pentru subiectul cel mai răspândit din întregul repertoriu religios, Maria, artistul inventează o figură unică, o atletă feminină cu brațe musculoase și goale. Și figura lui Iosif reprezintă o ruptură de tradiția precedentă. Michelangelo îl prezintă ca bătrân respectabil foarte viril care cu familiaritate nemaiauzită lărgește gambele în jurul trupului Fecioarei: o interpretare fără precedent. Michelangelo pare să dea credit teologului Pietro Olivi: de fapt Iosif îl reprezintă aici pe Dumnezeu Tatăl. Așadar opera ilustrează întruparea, momentul nu temporal, ci moral și spiritual, în care Cuvântul veșnic iese de la Tatăl pentru a asuma trup omenesc în trupul unei femei. În această pictură se manifestă confuzia voluntară între părintele pământesc al lui Isus și Tatăl.
