Fericita Benedicta Bianchi Porro: Boala trăită ca har
17.09.2019, Roma (Catholica) - „Ieri la Forli a fost proclamată Fericită Benedicta Bianchi Porro, decedată în 1964 la doar 28 de ani. Întreaga sa viață a fost marcată de boală și Domnul i-a dat harul de a o suporta, ba chiar de a o transforma în mărturie luminoasă de credință și iubire.” Astfel a amintit Papa Francisc la rugăciunea „Angelus” de duminică, 15 septembrie, beatificarea celebrată sâmbătă, 14 septembrie a.c. în Italia, la Forli.
„Încercată de suferință până în ultima clipă, tânăra beatificată în această dimineață în Catedrala din Forli, a trăit boala cu forță, curaj și seninătate.” Cu aceste cuvinte a amintit-o Cardinalul Angelo Becciu, prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților, pe Benedicta Bianchi Porro, în cadrul Sfintei Liturghii de beatificare celebrată sâmbătă, în Italia, în Catedrala din Forli. Viața pământească a acestei tinere, despre care se spune că a fost într-adevăr iluminată de har, avea să sfârșească la 23 ianuarie 1964. Benedicta și-a trăit boala ca pe un har, mulțumindu-i zilnic lui Dumnezeu pentru toată suferința, pe care a știut să o ofere zilnic, în uniune cu suferința lui Cristos răstignit pe Cruce.
Suferința creată de neurofibromatoza extinsă – diagnostic pe care avea să și-l dea singură imediat după începerea studiilor de medicină – avea să se manifeste într-un inexorabil crescendo. Auzul a fost primul simț afectat de maladie iar Benedicta, perfect conștientă de neînduplecata evoluție a bolii spunea: «Într-o zi nu îi voi mai auzi pe ceilalți, însă voi continua să îmi aud vocea sufletului», pe care avea să o perceapă alături de vocea lui Dumnezeu, pe care o simțea tot mai aproape, tot mai intensă, ca pe o chemare. Benedicta avea să urmeze fără ezitare Calvarul intervențiilor chirurgicale și, înainte de a merge la Lourdes, când și văzul îi era compromis aproape total, scria: „Merg să iau forță de la Mama cerească”.
Cu câteva luni înainte de a merge la Casa Tatălui, Benedicta a avut o viziune care avea să se repete: un mormânt gol, inundat de lumină, având în centru un trandafir alb, precum trandafirul care avea să înflorească în grădina casei, în ziua morții, zi în care ultimul cuvânt rostit a fost: „Mulțumesc!” Mărturia curajului, a forței și seninătatea cu care Benedicta și-a trăit existența plină de suferință fac din noua fericită un exemplu de viață trăită în uniune cu suferința lui Cristos, singura cale aducătoare de pace și seninătate. (Anca Mărtinaș pentru Vatican News România)
