Ariccia: Antidotul împotriva fricii este Cuvântul lui Dumnezeu
05.03.2020, Vatican (Catholica) - Astăzi „oamenilor le este frică pentru că se simt că sunt din praf”. Antidotul împotriva acestei frici nu este „un supliment” calibrat pe „valori umane” generice, ci este numai și numai Cuvântul lui Dumnezeu care intră năvalnic în istoria oamenilor și îi încurajează concret, indicând ruta pentru „traversarea nocturnă”, fără scurtături sau baghete magice. Mai ales „în momentul în care se experimentează dificultatea sau chiar dezastrul”. Nu au pierdut o fărâmă de actualitate textele luate din cartea Exodului (14,1-31) și din Evanghelia lui Matei (14,22-32) pe care miercuri, 4 martie 2020, dimineață, pr. Pietro Bovati le-a repropus, actualizându-le cu vivacitate profundă, în a cincea meditație de la exercițiile spirituale pentru Curia Romană la Ariccia.
„Intenția generală a acestei zile de rugăciune este de a primi sensul spiritual al câtorva relatări” din Scriptură, „luând indicații care să ne ajute în misiunea pe care Domnul ne-a încredințat-o cu chemarea noastră sacerdotală și cu chemarea de responsabilitate în Biserică”. Iezuitul a afirmat, înainte de toate, „cum în acțiunea lui Dumnezeu este implicată și promovată intervenția ‘slujitorului lui Dumnezeu’: acest titlu este dat lui Moise la sfârșitul capitolului 34 din Deuteronom și îl descrie pe Moise ca persoana ascultătoare și curajoasă, docil și în același timp instrument activ de docilitate pentru alții”. Moise „ne este oferit ca model de imitat” și „exemplaritatea sa strălucește în manieră foarte clară și în capitolul 14 din Exod”.
„Am dat acestei întâlniri a noastre titlul de ‘traversare nocturnă'”, a amintit pr. Bovati, subliniind că acesta „este aplicat atât textului din Exod cât și textului din Matei”. „Prin cuvântul ‘noapte’ suntem chemați să intrăm într-o perspectivă de întuneric care comportă dimensiuni de neliniște, de rătăcire”. „În același timp, noaptea este locul misterului, unde Dumnezeu se manifestă”. Însă există și „aspectul drumului care se prezintă ca o traversare, ca un drum care ne face să trecem, ca în evenimentului pascal, printr-o strâmtoare și ca atare încă provoacă frică și refuz”. Până la urmă, a adăugat predicatorul, „sunt tematici care vorbesc despre inima umană, despre procesul celor care sunt în îndoială, înfricoșați, deci cer ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu”.
Actualizând textul din Exod, pr. Bovati a prezentat că „ideea de Dumnezeu” nu este aceea a scurtăturii ușoare: „drumul este lung și, mai mult, aparent contradictoriu”. Se poate întâmpla chiar, a afirmat predicatorul, ca „procesul de eliberare să rezulte ca o înșelătorie, un soi de capcană” care duce la protest. Și se vede aceasta chiar în evenimentul lui Moise. În realitate, „oamenilor le este frică pentru că simt că sunt din praf, sunt ca iarba câmpului, un suflu efemer: este experiența fiecărui om”. Această situație, „este trăită tocmai ca dezamăgire, ca dispariția unei promisiuni religioase, sacre, promulgate de Dumnezeu și de martorii Săi: au pornit pe o cale promițătoare care, în realitate, se revelează o stare mai rea decât cea precedentă”. Așa încât spun: „Mai bine un sclav viu decât o persoană liberă, dar moartă”.
„Li se întâmplă și oamenilor noștri, pentru care propunerea evanghelică este percepută ca o orientare de faliți sau de inconștienți și cel care încearcă să parcurgă drumul simte teamă, descurajare, de multe ori dezamăgire pentru că nu vede avantajele promise”. În această situație „prima, fundamentala slujire a omului lui Dumnezeu constă nu în a reproșa, acuzând de lașitate, incoerență, nerecunoștință, nebunie; și nici în a-i abandona pe cei înfricoșați alegându-i numai pe cei mai curajoși, considerându-l pe cel căruia îi este frică nepotrivit pentru acțiunea spirituală”. Ci se află în exercitarea „slujirii încurajării care constă în cuvântul care insuflă încredere” și nu se bazează desigur pe „valorile umane”.
„Misiunea omului lui Dumnezeu înseamnă a da forță celui care este nesigur, insuflând curaj prin credința în Dumnezeu, adică făcând ca inima să se încreadă în Domnul, în prezența Sa și în intervenția Sa. Acesta este cuvântul de mângâiere, care nu are nimic de a face cu un simplu ‘supliment’ în momentul în care se experimentează dificultatea sau chiar dezastrul”. De altfel, a spus predicatorul, „puterea dată lui Moise nu este o putere magică, nu este o baghetă magică ce face ceea ce îi place celui care o mânuiește; puterea divină conferită profetului realizează evenimente minunate pentru că ele sunt în primul rând medieri de mântuire pentru alții, pentru cei lipsiți de apărare; sunt menite numai pentru binele săracilor: deci este o putere de iubire, milostivă”.
Și în capitolul 14 din Evanghelia lui Matei se vorbește despre „o traversare a mării făcută mergând pe apă” și „despre o barcă amenințată de furtună”. „Revine tema traversării, a pericolului, a nopții, a fricii și a intervenției Mântuitorului: discipolii sunt singuri, înspăimântați, și când îl văd pe Isus care vine spre ei, la sfârșitul nopții, mergând pe mare, aceasta în loc să îi asigure, accentuează tulburarea lor și frica, pentru că ei consideră că trăiesc o experiență înșelătoare și terifiantă, ca aceea când apare o fantomă, semn de moarte”. Isus, în primul rând, îi încurajează: „Nu vă temeți”. Același lucru este chemat să îl facă astăzi cel care mărturisește iubirea lui Dumnezeu: „Să intrăm în case pentru a spune: ‘Eu sunt cel care vă iubesc, care vă aduc mângâierea Domnului’, mângâierea cu care noi înșine am fost mângâiați”.
Matei relatează despre Isus care „merge pe apă și îi cere lui Petru să trăiască aceeași experiență: imagine a discipolului și a întregii Biserici chemate să meargă spre Domnul învingând frica, învingând forțele de moarte care vor să scufunde creatura umană”. „Cel care este mediator în istorie va face ceea ce a făcut Isus, chemându-i pe oameni pentru ca să poată merge cu curaj pe valuri, și făcându-i, deci, să trăiască experiența posibilității și a realității victoriei vieții asupra curselor și violențelor răului”. „Aceasta este o slujire înainte de toate milostivă, pentru că este drumul care duce spre viață”. Însă „este milostivă și pentru că îl sprijină pe cel care are credință puțină, pe cel care șovăie, pe cel căruia îi este frică să moară”.
Așadar, a insistat predicatorul, „în relatare vedem mâna lui Cristos, imagine a mâinii puternice a lui Dumnezeu care se întinde spre omul cu puțină credință, salvându-l din valuri și aducând pacea lui și întregii bărci, așa încât toți să poată avea acces la mărturisirea de laudă spunând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu!” „Însă acest braț întins spre brațul slab al celui nesigur, al celui necredincios, al celui slab este și misiune a carității apostolice”. În concluzie, predicatorul a sugerat să se reia Psalmul 124 „ca rugăciune de laudă pentru Domnul care ne eliberează, care mântuiește: El este Creatorul, însă în acțiune în istorie; El este Domnul, și dacă nu ar fi ‘Cel care este’, noi am fi pierit în apele adânci. Însă apele nu ne-au scufundat: lațul s-a rupt și noi suntem eliberați”. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
