Interviu cu Cardinalul Cantalamessa: Acea pensulă care ne poate salva de prăpastie
03.12.2020, Vatican (Catholica) - În timpul Postului Mare predicile au fost ținute de capucinul Raniero Cantalamessa – astăzi Cardinal – cu ușile închise din cauza pandemiei de Covid-19. În acest Advent situația sanitară s-a schimbat un pic și permite desfășurarea într-un spațiu larg cum este cel din Aula Paul al VI-lea, unde este garantată o distanțare corespunzătoare între participanți. Așa va începe în Vatican, vineri 4 decembrie – pentru a continua după aceea la 11 și 18 decembrie – ciclul de meditații ținute de predicatorul Casei Pontificale despre tema „Învață-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înțelepciunea inimii (Ps 90,12)”. Și tocmai pandemia va fi o ocazie pentru a reflecta asupra unor realități spirituale centrale în viața creștinii, așa cum explică prelatul în acest interviu pentru L’Osservatore Romano.
– De ce alegerea acestei teme pentru predici?
– Există multe ocazii pentru a reflecta despre ceea ce ne spune pandemia din punct de vedere social și pastoral. Am voit să profit de predica de Advent pentru a reflecta asupra a ceea ce ea ne amintește și ne constrânge să medităm din punct de vedere spiritual: caducitatea și precaritatea vieții pământești, certitudinea de credință în viața veșnică, mângâierea de a ști că nu suntem singuri în această furtună care s-a abătut asupra lumii, pentru că – așa cum ne vom aminti la Crăciun – „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”. În memorabilul moment de rugăciune din 27 martie, Papa Francisc a făcut o confruntare între situația noastră actuală și cea a apostolilor pe lacul Tiberiadei aflați în furtună. Nu trebuie să comitem aceeași lipsă de credință pe care Isus le-a reproșat-o apostolilor în acea ocazie, adică să ne îndoim că lui Dumnezeu nu îi pasă de noi, sau să credem că se poate scufunda „corabia” care îl are la bord pe Fiul lui Dumnezeu.
– Cât poate influența pandemia raportul nostru cu Dumnezeu?
– Filozoful Blaise Pascal, în ultima sa infirmitate, a scris o carte care a ajutat atâtea persoane. Este intitulată „Buna folosire a bolilor”. Pentru noi este vorba de a folosi bine această boală globală care este pandemia. Alături, sau dedesubt, suferințe nenumărate și foarte grave pe care ea la comportă la toate nivelurile, există roade pozitive pe care nu suntem gata să le recunoaștem în timp ce suntem înăuntru, dar pe care probabil că generația viitoare le va putea recunoaște. „Într-o lume bolnavă”, spunea Papa Francisc cu ocazia pe care am amintit-o, „am crezut că putem să rămânem sănătoși”. Nu este deja un rod bun a descoperi că suntem bolnavi, că societatea pe care am construit-o este bolnavă? Enciclica „Fratelli tutti” conține diagnoza principalelor rele dintre acestea, însă nu se oprește la diagnoză, indică și calea pentru a ieși din ele. Repet, nu mă voi opri asupra lor în predici – nu am nici o competență să fac aceasta – ci mai degrabă asupra unor rele spirituale care pot să ne atace cu ușurință și pe noi credincioșii și fiii Bisericii: a uita că „nu avem aici o cetate stabilă” (Evr 13,14), că nu trebuie să ne alipim de acelea pe care apostolul le numește „cele de pe pământ” (Col 3,2): bani, prestigiu, carieră…
– În societățile noastre s-a pierdut percepția „lucrurilor de pe urmă”: nu mai folosesc?
– Cele trei meditații de Advent, mai ales a doua, ar vrea să răspundă tocmai la această nevoie de a ține vii „Lucrurile de pe urmă”. A le uita, ar însemna ca și cum unul călătorește, însă nu știe unde trebuie să meargă și unde merge. La fiecare liturghie proclamăm că „așteptăm venirea sa”. Chiar așa? Pandemia este o ocazie pentru a ne aminti asta.
– Cum trebuie citite planurile lui Dumnezeu chiar și în evenimentele dramatice?
– Îmi permit să repet aici o reflecție pe care a dezvoltat-o în predica din Vinerea Sfântă, celebrată cu ușile închise în San Pietro, în momentul probabil cel mai dur al pandemiei. Am pornit de la un episod. În timp ce picta în Catedrala „Sfântul Paul” din Londra, pictorul James Thornhill, la un moment dat, a fost cuprins de atât entuziasm față de o frescă a sa încât, mergând în spate pentru a o vedea mai bine, nu își dădea seama că urma să se prăbușească în gol de pe schelă. Un asistent, îngrozit, a înțeles că un strigăt de chemare doar va accelera dezastrul. Fără se să gândească de două ori, a înmuiat o pensulă în vopsea și a aruncat-o în mijlocul frescei. Maestrul, năucit, a făcut un pas înainte. Opera sa era compromisă, însă el era salvat. M-am inspirat din acest episod pentru a spune că uneori așa face Dumnezeu cu noi. Răscolește proiectele noastre și liniștea noastră, pentru a ne salva de prăpastia pe care nu o vedem. Nu înseamnă că Dumnezeu, cu coronavirusul, a aruncat pensula pe fresca civilizației noastre tehnologice orgolioase. Dumnezeu este aliatul nostru, nu al virusului! „Fiind suprem de bun”, a scris Sfântul Augustin, „Dumnezeu nu ar permite niciodată ca să existe vreun rău în lucrările Sale, dacă nu ar fi suficient de puternic și bun, încât să scoată binele chiar din rău” (Enchiridion, 11, 3).
– După pandemie, omenirea va fi aceea de mai înainte?
– Sperăm că nu! Însă nu trebuie să ne facem prea multe iluzii. Cei de vârsta mea au trăit o parabolă care nu am vrea să se repete. Am văzut ceea ce s-a întâmplat după al doilea război mondial. Lumea – Europa în mod deosebit – îngrozită în fața celor petrecute, a început să pună pe picioare organisme de unitate și de solidaritate, însă încet-încet rădăcinile nefaste ale naționalismului și rasismului au reapărut și amenință ceea ce s-a construit bine, pornind, întocmai, de la Europa unită. Și acest lucru este bine scos în evidență în enciclica „Fratelli tutti”. Sperăm ca să nu fie și el „un glas care strigă în deșert”, ca acela al lui Ioan Botezătorul pe care îl vom asculta în timpul Adventului. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
