Papa Francisc: În fragilitate descoperim grija lui Dumnezeu
03.10.2021, Vatican (Catholica) - „A ne recunoaște mici este un punct de plecare pentru a deveni mari”, a spus astăzi Papa Francisc. Și a continuat: „Dacă ne gândim, creștem nu atât pe baza succeselor și a lucrurilor pe care le avem, ci mai ales în momentele de luptă și de fragilitate. […] În fragilitate descoperim cât de mult se îngrijește Dumnezeu de noi.” Afirmațiile au fost făcute la întâlnirea cu credincioșii pentru rugăciunea „Îngerul Domnului”. Redăm alocuțiunea papală după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
Iubiți frați și surori, bună ziua!
În Evanghelia de la liturgia de astăzi vedem o reacție a lui Isus destul de neobișnuită: se indignează. Și ceea ce surprinde mai mult este că indignarea sa nu este provocată de fariseii care îl pun la încercare cu întrebări despre legitimitatea divorțului, ci de discipolii Săi care, pentru a-l proteja de îmbulzirea oamenilor, ceartă câțiva copii care sunt aduși la Isus. Cu alte cuvinte, Domnul nu se supără pe cel care discută cu El, ci cu acela care, pentru a-l scoate din trudă, îndepărtează copiii de la El. De ce? Este o întrebare frumoasă: de ce face asta Domnul?
Ne amintim – era Evanghelia de acum două duminici – că Isus, făcând gestul de a îmbrățișa un copil, s-a identificat cu cei mici: a învățat că tocmai cei mici, adică aceia care depind de ceilalți, care au nevoie și nu pot restitui, trebuie slujiți cei dintâi (cf. Mc 9,35-37). Cine îl caută pe Dumnezeu îl găsește acolo, în cei mici, în cei nevoiași: care au nevoie nu numai de bunuri, ci de îngrijire și de întărire, cum sunt bolnavii, cei umiliți, prizonierii, imigrații, deținuții. El este acolo: în cei mici. Iată de ce se supără Isus: orice afront făcut unuia mic, unui sărac, unui copil, unuia lipsit de apărare, este făcut lui.
Astăzi Domnul reia această învățătură și o completează. De fapt adaugă: „Cine nu primește împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Mc 10,15). Iată noutatea: discipolul nu trebuie doar să îi slujească pe cei mici, ci să se recunoască el însuși mic. Și fiecare dintre noi, se recunoaște mic în fața lui Dumnezeu? Să ne gândim la aceasta, ne va ajuta. A ne ști mici, a ști că avem nevoie de mântuire, este indispensabil pentru a-l primi pe Domnul. Este primul pas pentru a ne deschide lui. Însă adesea uităm de asta. În prosperitate, în bunăstare, avem iluzia că suntem autosuficienți, că ne descurcăm noi înșine, că nu avem nevoie de Dumnezeu. Frați și surori, aceasta este o înșelătorie, pentru că fiecare dintre noi este o ființă nevoiașă, unul mic. Trebuie să căutăm propria noastră micime și să o recunoaștem. Și acolo îl vom găsi pe Isus.
În viață, a ne recunoaște mici este un punct de plecare pentru a deveni mari. Dacă ne gândim, creștem nu atât pe baza succeselor și a lucrurilor pe care le avem, ci mai ales în momentele de luptă și de fragilitate. Acolo, în nevoie, ne maturizăm; acolo ne deschidem inima către Dumnezeu, către ceilalți, către sensul vieții. Ne deschidem ochii către ceilalți. Ne deschidem ochii, când suntem mici, către adevăratul sens al vieții. Atunci când ne simțim mici în fața unei probleme, mici în fața unei cruci, a unei boli, când simțim oboseală și singurătate, să nu ne descurajăm. Cade masca superficialității și iese în evidență fragilitatea noastră radicală: este baza noastră comună, comoara noastră, deoarece cu Dumnezeu, fragilitățile nu sunt obstacole, ci oportunități. O rugăciune frumoasă ar fi aceasta: „Doamne, privește fragilitățile mele…” și să le prezentăm în fața lui. Aceasta este o atitudine bună în fața lui Dumnezeu.
De fapt, tocmai în fragilitate descoperim cât de mult se îngrijește Dumnezeu de noi. Astăzi Evanghelia spune că Isus este foarte duios cu cei mici: „luându-i în brațe, îi binecuvânta punându-și mâinile peste ei” (v. 16). Contrarietățile, situațiile care revelează fragilitatea noastră sunt ocazii privilegiate pentru a trăi experiența iubirii sale. Știe bine asta cel care se roagă cu perseverență: în momentele întunecate sau de singurătate, duioșia lui Dumnezeu față de noi devine – ca să spunem așa – și mai prezentă. Când noi suntem mici, duioșia lui Dumnezeu o simțim mai mult. Această duioșie ne dă pace, această duioșie ne face să creștem, pentru că Dumnezeu se apropie cu modul său, care este apropiere, compasiune și duioșie. Și atunci când noi ne simțim ceva fără importanță, adică mici, pentru orice motiv, Domnul se apropie mai mult, îl simțim mai aproape. Ne dă pace, ne face să creștem. În rugăciune, Domnul ne strânge la el, ca un tătic cu copilul său. Astfel devenim mari: nu în pretenția iluzorie a autosuficienței noastre – asta nu face mare pe nimeni – ci în tăria de a repune orice speranță în Tatăl. Exact cum fac cei mici, ei fac așa.
Să cerem astăzi Fecioarei Maria un har mare, cel al micimii: să fim copii care se încred în Tatăl, fiind siguri că el nu încetează să se îngrijească de noi.
După Angelus, Sfântul Părinte a spus următoarele:
Iubiți frați și surori,
M-a îndurerat mult ceea ce s-a întâmplat zilele trecute în închisoarea din Guayaquil, în Ecuador. O teribilă explozie de violență printre deținuți care aparțin unor bande rivale a provocat peste o sută de morți și numeroși răniți. Mă rog pentru ei și pentru familiile lor. Dumnezeu să ne ajute să vindecăm rănile delictului care îi face sclavi pe cei mai săraci. Și să îi ajute pe cei care lucrează în fiecare zi pentru a face mai umană viața în închisori. Doresc din nou să implor de la Dumnezeu darul păcii pentru iubita țară Myanmar: pentru ca mâinile celor care locuiesc acolo să nu mai trebuiască să șteargă lacrimi de durere și de moarte, ci să se poată strânge pentru a depăși dificultățile și a lucra împreună pentru venirea păcii.
Astăzi, la Catanzaro, sunt beatificate Maria Antonia Samà și Gaetana Tolomeo, două femei constrânse la imobilitate fizică în toată existența lor. Susținute de harul divin, au îmbrățișat crucea infirmităților lor, transformând durerea într-o laudă adusă Domnului. Patul lor a devenit punct de referință spirituală și loc de rugăciune și de creștere creștină pentru atâția oameni care găseau acolo întărire și speranță. Aplauze pentru noile fericite! În această primă duminică din octombrie, gândul se îndreaptă spre credincioșii adunați la Sanctuarul din Pompei pentru recitarea Rugăciunii către Fecioara Maria. În această lună să reînnoim împreună angajamentul de a ne ruga sfântul Rozariu.
Adresez salutul meu vouă, dragi romani și pelerini! Îndeosebi, credincioșii din Wépion, Dieceza de Namur, din Belgia; tinerii din Uzzano, din Dieceza de Pescia; și tinerii cu dizabilități veniți din Modena, însoțiți de Micile Surori ale lui Isus Muncitorul și de voluntari. În această privință, astăzi în Italia este Ziua pentru înlăturarea barierelor arhitectonice: fiecare poate să dea o mână de ajutor pentru o societate în care nimeni să nu se simtă exclus. Mulțumesc pentru munca voastră. Urez tuturor o duminică frumoasă. Și tinerilor Neprihănitei! Și vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Poftă bună și la revedere!
