Sr. Gloria Narváez – 4 ani și 8 luni de detenție după ce a fost răpită
26.10.2021, Vatican (Catholica) - Recitarea zilnică a psalmilor, în puținele clipe de libertate acordate de gardieni de a face câțiva pași în deșert, certitudinea că mulți se rugau pentru soarta ei împreună cu respectarea gardienilor, precum și cu discriminarea pentru că este soră catolică. Au fost toate acestea și altele în cei patru ani și opt luni de detenție a sr. Gloria Cecilia Narváez, de la Franciscanele Mariei Neprihănite, răpită de jihadiști în Mali la 7 februarie 2017 și eliberată la 9 octombrie 2021. Călugărița columbiană relatează ceva din experiența sa de detenție și despre ce anume a susținut speranța în ea.
– Cum ați simțit apropierea persoanelor care se rugau pentru dumneavoastră?
– În fiecare moment mi-a susținut credința. Nu îmi era frică de ceea ce probabil mi s-ar fi întâmplat. Știam că Dumnezeu mă susținea, că întreaga Biserică, surorile și lumea întreagă se rugau pentru mine.
– Care a fost raportul dumneavoastră cu persoanele care vă țineau prizonieră?
– Cu grupurile de sechestratori raportul a fost de mare respect, de rugăciune pentru fiecare dintre ei, de ascultare atunci când vedeam că puteam să ascult în lucrurile care erau corecte. Am avut un bun raport uman cu ei.
– Și cum vă vedeau: o călugăriță, străină, cu o cultură diferită?
– Mă discriminau pentru că eram o călugăriță. Eram catolică, nu aveam religia lor. Spuneau mereu că islamul era religia. Eu îi lăsam să se exprime cu respect, dar am perceput că mă refuzau din cauza faptului că sunt catolică și o călugăriță.
– V-ați temut pentru viața dumneavoastră?
– Nu, niciodată. Când m-au luat eram dispusă să risc orice. Aveam încredere în Dumnezeu. Mi-am spus: „Ceea ce va fi, va fi”. Pentru că eram dispusă să îmi dau viața.
– Există vreun simbol, un moment în mod deosebit în care ați simțit forța interioare a prezenței lui Dumnezeu?
– Da, mai ales când recitam psalmii, când puteam să merg un pic prin deșert și să privesc măreția creației, soarele care răsărea dimineața, cămilele care înaintau de-a lungul munților de nisip. În fiecare moment simțeam această mare siguranță în Dumnezeu.
– Când ați înțeles că detenția dumneavoastră s-a terminat?
– Când am ajuns la Bamako și am mers în casa președintelui și l-am întâlnit pe Cardinalul Zerbo, cu președintele din Mali, cu ministrul culturii și al religiei. În acel moment, am înțeles că eram liberă.
– Care au fost gândurile dumneavoastră în acel moment?
– Înainte de toate, să îi mulțumesc lui Dumnezeu din toată inima. Repetam mereu: nu există un Dumnezeu așa de mare ca Dumnezeul nostru, ceea ce vrea El face în cer și pe pământ. Repetam mereu: Domnul este lumina mea și mântuirea mea. Eram recunoscătoare Domnului care a făcut posibilă libertatea mea. Și mulțumirea mea sinceră se îndreaptă spre Biserică, spre Papa Francisc, spre autoritățile din Mali, spre guvernul italian, spre serviciile secrete italiene și spre toate persoanele care s-au străduit pentru ca să obțin libertatea. Rugăciunea obține tot ceea ce unul își propune.
– Care era munca dumneavoastră ca misionară și ce considerați că trebuie continuat să se facă în aceste ținuturi unde voi acționați?
– Congregația noastră franciscană răspundea la o nevoie foarte mare care există la Karangasso, în Mali. Eram angajate într-un centru de asistență sanitară pentru oameni din diferitele sate, un orfelinat – care adesea găzduia zeci de copii orfani de mamă decedată la naștere – alfabetizarea, croitoria și cusutul. Ne ocupam și de microcredit pentru micul comerț în piață în special pentru femei, pentru ca să poată contribui la întreținerea familiei. Acum nu mai suntem prezente de câteva luni, dar am obținut ca aceste activități să nu închidă și încă mai continuă, cu excepția microcreditului, gestionate toate de femei de acolo cu supervizarea diecezei. (material Vatican News tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
