Interviu cu Papa Francisc despre tema paternității (II)
14.01.2022, Vatican (Catholica) - Anul special despre Sfântul Iosif s-a încheiat la 8 decembrie, dar atenția și iubirea Papei Francisc față de acest sfânt nu s-au încheiat și chiar se dezvoltă ulterior cu catehezele pe care, din 17 noiembrie, le centrează pe figura patronului Bisericii Universale. Din partea noastră, „L’Osservatore Romano” a publicat o rubrică lunară, de-a lungul întregului an 2021 și reluată și de site-ul Vatican News, despre Patris corde, dedicând fiecare număr unui capitol din scrisoarea apostolică despre Sfântul Iosif. Această rubrică, în care s-a vorbit despre tați dar și despre copii și despre mame în dialog ideal cu soțul Mariei, a trezit în noi dorința de a putea discuta cu Papa despre tema paternității în cele mai diferite fațete, provocări și complexități ale sale. A rezultat acest interviu – din care vă oferim acum a doua parte – în care Papa Francisc răspunde la întrebările noastre arătând toată iubirea sa față de familie, apropierea sa față de cei care experimentează suferința și îmbrățișarea Bisericii față de tații și mamele care astăzi trebuie să înfrunte mii de dificultăți pentru a da un viitor copiilor lor.
– Dumneavoastră ați denunțat de mai multe ori că astăzi paternitatea este în criză. Ce se poate face, ce poate face Biserica pentru a reda forță relației tată-copil, fundamentală pentru societate?
– Când ne gândim la Biserică o gândim mereu ca Mamă, și acest nu este desigur ceva greșit. Și eu în acești ani am încercat să insist mult asupra acestei perspective pentru că modul de a exercita maternitatea Bisericii este milostivirea, adică este acea iubire care generează și regenerează viața. Iertarea, reconcilierea, nu sunt oare un mod prin care noi suntem repuși pe picioare? Nu este un mod cu care noi primim din nou viața pentru ca să primim o altă posibilitate? Nu poate exista o Biserică a lui Isus Cristos decât prin milostivire!
Dar cred că ar trebui să avem curajul de a spune că Biserica n-ar trebui să fie numai maternă ci și paternă. Adică este chemată să exercite o slujire paternă nu paternalistă. Și atunci când spun că Biserica trebuie să recupereze acest aspect patern mă refer tocmai la capacitatea în întregime paternă de a-i pune pe copii în condiția de a-și lua propriile responsabilități, de a exercita propria libertate, de a face alegeri. Dacă pe de o parte milostivirea ne însănătoșește, ne vindecă, ne mângâie, ne încurajează, pe de altă parte iubirea lui Dumnezeu nu se limitează pur și simplu să ierte, să vindece, ci iubirea lui Dumnezeu ne determină să luăm decizii, să înaintăm în larg.
– Uneori frica, și mai mult în acest timp de pandemie, pare să paralizeze acest elan…
Da, această perioadă istorică este o perioadă marcată de incapacitatea de a lua decizii mari în propria viață. Tinerilor noștri foarte des le este frică să decidă, să aleagă, să intre în joc. O Biserică este Biserică nu numai atunci când spune da sau nu, ci mai ales atunci când încurajează și face posibile marile alegeri. Și fiecare alegere are mereu consecințe și riscuri, dar uneori de frica de consecințe și de riscuri rămânem paralizați și nu reușim să facem nimic și să alegem ceva. Un adevărat tată nu-ți spune că totul va fi bine ci că și dacă te vei afla în situația în care lucrurile nu vor merge bine tu vei putea înfrunta și trăi cu demnitate și acele momente, chiar și acele eșecuri. O persoană matură se recunoaște nu în victorii, ci în modul cu care știe să trăiască un eșec. Tocmai în experiența căderii și a slăbiciunii se recunoaște caracterul unei persoane.
– Pentru dumneavoastră este foarte importantă paternitatea spirituală. Preoții cum pot să fie părinți?
– Spuneam înainte că paternitatea nu este un lucru sigur, nimeni nu se naște tată, maxim devine tată. La fel, un preot nu se naște deja părinte, ci trebuie să învețe să fie puțin câte puțin, pornind înainte de toate de la recunoașterea că este fiu al lui Dumnezeu, dar după aceea și fiu al Bisericii. Și Biserica nu este un concept abstract, este mereu fața cuiva, o situație concretă, ceva căruia noi putem să-i dăm un nume foarte precis. Credința noastră am primit-o mereu prin relația cu cineva. Credința creștină nu este ceva ce poate fi învățat din cărți sau din simplele raționamente, în schimb este mereu un pasaj existențial care trece prin relații. Astfel experiența noastră de credință se naște mereu din mărturia cuiva.
Așadar, trebuie să ne întrebăm în ce mod trăim recunoștința față de aceste persoane, și mai ales dacă păstrăm acea capacitate critică de a ști și să distingem în schimb ceva rău ce a putut să treacă prin ele. Viața spirituală nu este diferită de viața umană. Dacă un tată bun, omenește vorbind, este bun pentru că îl ajută pe copil să devină el însuși, făcând posibilă libertatea sa și determinându-l la marile decizii, la fel un bun părinte spiritual este bun nu atunci când înlocuiește conștiința persoanelor care se încredințează lui, nu atunci când răspunde la întrebările pe care aceste persoane le poartă în inimă, nu atunci când stăpânește asupra vieții celui care îi este încredințat, ci atunci când în manieră discretă și în același timp fermă reușește să indice drumul, să furnizeze chei de lectură diferite, să ajute în discernământ.
– Ce este mai urgent astăzi pentru a da forță acestei dimensiuni spirituale a paternității?
– Paternitatea spirituală este foarte des un dar care se naște mai ales din experiență. Un părinte spiritual poate împărtăși nu atât competențele sale teoretice, cât mai ales experiența sa personală. Numai așa poate fi util unui fiu. Se simte o mare urgență, în acest moment istoric, de relații semnificative pe care le-am putea defini de paternitate spirituală, dar – permiteți-mi să spun – și de maternitate spirituală, pentru că acest rol de însoțire nu este o prerogativă masculină sau numai a preoților. Există atâtea călugărițe dedicate, atâtea consacrate, dar și atâția laici și atâtea laice care au un așa bagaj de experiență încât îl pot împărtăși cu alte persoane. În acest sens, raportul spiritual este una dintre relațiile pe care trebuie să le redescoperim cu mai multă forță în acest moment istoric, fără a-l confunda niciodată cu alte parcursuri de natură psihologică sau terapeutică.
– Printre consecințele dramatice ale Covid este și pierderea locului de muncă de către mulți tați. Ce simțiți să spuneți acestor tați aflați în dificultate?
– Simt foarte aproape drama acelor familii, a acelor tați și a acelor mame care trăiesc o dificultate deosebită, agravată mai ales din cauza pandemiei. Cred că nu este o suferință ușoară de înfruntat aceea de a nu reuși să dai propriilor copii pâinea și de a simți asupra ta responsabilitatea pentru viața altora. În acest sens rugăciunea mea, apropierea mea, dar și tot sprijinul Bisericii este pentru aceste persoane, pentru aceștia din urmă. Dar mă gândesc și la atâția tați, la atâtea mame, la atâtea familii care fug de războaie, care sunt respinse la granițele Europei și nu numai și care trăiesc situații de durere, de nedreptate și pe care nimeni nu le ia în serios sau le ignoră în mod voit.
Aș vrea să spun acestor tați, acestor mame, că pentru mine sunt niște eroi pentru că găsesc în ei curajul celui care își riscă propria viață din iubire față de copiii săi, din iubire față de familia sa. Și Maria și Iosif au experimentat acest exil, această încercare, trebuind să fugă într-o țară străină din cauza violenței și a puterii lui Irod. Această suferință a lor îi face mai aproape tocmai de acești frați care astăzi suferă aceleași încercări. Acești tați să se adreseze cu încredere Sfântului Iosif știind că el însuși ca tată a trăit aceeași experiență, aceeași nedreptate. Și lor tuturor și familiilor lor aș vrea să le spun să nu se simtă singuri! Papa își amintește de ei mereu și pe cât posibil va continua să le dea glas și să nu îi uite. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
