Pr. Ghirlanda: Cu Praedicate Evangelium o Biserică mai misionară și sinodală
07.06.2022, Vatican (Catholica) - Duminică, 5 iunie 2022, în Solemnitatea Rusaliilor, intră în vigoare noua constituție apostolică Praedicate Evangelium, care reformează Curia Romană. Pr. iezuit Gianfranco Ghirlanda, care va fi creat Cardinal la 27 august 2022, a precizat pentru Vatican News noutățile documentului. Călugărul, fost rector al Universității Pontificale Gregoriana, insistă asupra discernământului drept criteriu de aplicare a normelor. Vă oferim interviul acordat de el după traducerea făcută de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
– Pr. Ghirlanda, duminică, în Solemnitatea Rusaliilor, intră în vigoare noua constituție apostolică a Papei Francisc, Praedicate Evangelium. Cum se va schimba Curia?
– Un punct fundamental al constituției este cel al misionarității: stimulentul de a evangheliza, fie acolo unde creștinismul s-a implantat încă de la origini de multe secole – și care efectiv dispare din cauza invaziei și prevalării unei culturi secularizate și care schimbă cu adevărat mentalitatea la rădăcini – fie acolo unde nu a fost primită Evanghelia. Dar are repercusiuni și în Biserica însăși care trebuie să se evanghelizeze, în sensul că trebuie să se confrunte încontinuu cu Evanghelia, ceea ce este normal pentru orice instituție în cadrul Bisericii, dar oricum are în aceasta un impuls din partea Sfântului Părinte. De aici toată insistența asupra caracterului pastoral al persoanelor care lucrează în Curie. Deja într-o alocuțiune adresată Curiei Romane, Papa a spus că o Curie se reînnoiește nu cu oameni noi ci cu oameni reînnoiți, reînnoiți interior. Așadar este un întreg proces de convertire la care invită Papa. Cealaltă linie este cea a sinodalității care cuprinde toată Biserica dar trebuie să cuprindă desigur și practica din Curie, atât „ad intra” cât și „ad extra”: sinodalitatea înseamnă că toți, conform propriei funcții, trebuie să participe; se vorbește chiar despre convergență a intențiilor.
În afară de aceasta, ceea ce Sfântul Părinte încearcă să facă este să elimine o mentalitate „carieristă”. În oficii rămân cinci ani și clericii sau membrii Institutelor de Viață Consacrată și ai Societăților de Viață Apostolică se întorc la propriul institut sau la propria Dieceză, afară de cazul în care este confirmată persoana pentru că se vede valoarea ei și, eu aș adăuga, pentru că se vede că nu are ținte carieriste, întocmai. Important este ca oamenii să nu se pună pe o scară. Astfel, nu în mod necesar conducătorii de dicaster trebuie să fie Cardinali: de fapt, pot să fie Episcopi sau preoți sau chiar și laici. În această manieră se elimină escaladarea unui Dicaster sau a Curiei pentru a ajunge să fie conducător al unui Dicaster și după aceea în mod automat Cardinal. Mi se pare că există o intenție din partea Sfântului Părinte – și eu sunt complet de acord – de a intra cu adevărat într-o mentalitate de slujire și nu de o slujire care este răsplătită cu cariera.
– Așadar va putea fi încredințată laicilor conducerea unui dicaster. Care este însemnătatea acestei norme conținute în document?
– Este în logica pe care o explicam, dar este și în cadrul unei viziuni mai ample, deoarece Codul admite deja că laicii pot fi judecători în tribunalele ecleziastice, deci determină validitatea unui Sacrament, exercită o putere judecătorească. Apoi există și alte oficii care nu cer Sacramentul Preoției și care pot să fie asumate de laicii care primesc o putere legată tocmai de oficiu sau o putere delegată. Prevederea ca să poate fi conducător de dicaster un laic sau o laică este în această linie. Este vorba de o participare a laicilor la plinătatea de putere pe care o exercită Episcopii și în unele domenii clericii. Apoi, desigur, va depinde de autoritatea care conferă oficiul să vadă când există această oportunitate. Nu are sens să gândim drept conducător al Dicasterului pentru Episcopi sau pentru Cler sau pentru Doctrina Credinței un laic sau o laică.
Dar cu siguranță prezența laicilor la Dicasterul pentru Laici, Familie și Viață sau la cel al Dezvoltării Integrale sau pentru Dialogul Interreligios ar putea să fie considerată oportună. Pentru că mentalitatea este ca în fruntea unui dicaster să fie o persoană competentă. Acest lucru pentru mine este fundamental. De altfel, persoana însăși care este într-un post de conducere și care nu are competență s-ar afla în dificultate. Suntem în fața unei întregi viziuni inovatoare care necesită timp pentru că este vorba de schimbarea mentalității, a perspectivei, atât din partea clericilor cât și din partea laicilor, pentru că acest lucru nu trebuie să fie văzut de ei ca obținerea unei ținte și prin urmare o revendicare. Pentru că atunci am reintra și aici în logica acelui carierism…
– Cu privire la carierism, Papa Francisc repetă adesea că este necesar mai mult să se activeze procese decât să se ocupe spații…
– Da, înseamnă a activa un proces care începe în student sau în cel care face luna de exerciții spirituale sau în cel care a însoțit spiritual… pentru că totul se poate transforma într-un rol, chiar și a sta într-un confesional. Eu pot pur și simplu să aplic automat ceea ce am studiat, să desfășor un rol, eventual și foarte ortodox, foarte serios, însă probabil pot să cad în riscul de a nu demara nici un proces în persoană. În schimb dacă eu cultiv un raport cu persoanele – de exemplu, cu persoane care conviețuiesc de peste douăzeci de ani și sunt căsătorite civil și ar putea să se căsătorească după forma canonică – pot începe un proces, în sensul ca persoanele să ajungă la convingerea că vor să ceară Sacramentul și să meargă dincolo de rolul canonistului care spune: poți face aceasta și nu poți face aceasta.
– Dumneavoastră, care ați fost în slujba Sfântului Scaun drept consultant al multor Congregații și Consilii, cum primiți numirea de Cardinal? Și cum trebuie citită în lumina spiritualității ignațiene?
– Noi facem un vot de a nu accede la funcțiile ecleziastice. Aș spune că aceasta este o mare valoare, pentru că dezrădăcinează până la urmă din sufletul nostru carierismul. Însă aici ne aflăm în fața unui lucru diferit de o funcție ecleziastică, așa ca de exemplu episcopatul, cardinalatul nu este o funcție: înseamnă a face parte dintr-o colaborare cu Pontiful Roman mai directă și mai strânsă. În acest caz, Papa este cel care decide. A fost un lucru complet străin de mine. Este un act pe care un iezuit îl primește pe deplin în ascultare. Nu îl considerăm ca o îmbogățire ci ca o cerere din partea Papei a unei slujiri și mai mari decât aceea care s-a dat până în acest moment.
– Activitatea dumneavoastră este una lungă în studiu și în predarea dreptului canonic. Ce spațiu și valoare are în viața dumneavoastră acea dimensiune pastorală despre care se vorbea, în contact cu poporul lui Dumnezeu?
– Eu am trăit mereu învățământul ca o activitate pastorală, sacerdotală. Am căutat să comunic studenților. Pe de altă parte, de atâtea ori ei mi-au spus: am învățat să îl iubim pe Cristos și Biserica prin dreptul canonic. Apoi, desigur, în viața mea am avut mereu o notă pastorală mai directă, să spunem așa: timp de foarte mulți ani am mers mereu în parohie pentru a spovedi, pentru a celebra Liturghia, am avut mereu grupuri de laici cărora le-am propus o lună de zile de reculegere, din 1977 propun luna de exerciții spirituale în fiecare an. Apoi este direcțiunea spirituală… Dar eu nu fac o distincție de calitate, pentru că învățământul a umplut viața mea tocmai cu această viziune, având conștiința că nu transmit pur și simplu niște noțiuni ci dobândirea de atitudini și a unei vieți: aceasta este ceea ce formează.
– Care este spațiul discernământului într-o activitate legată de drept, de Cod?
– Este în funcție de cum concepem dreptul. Dacă îl concepem ca producerea unei norme care izvorăște din viața Bisericii și ajută viața Bisericii, este natural că și aplicarea dreptului va fi mereu – ținând cont de normă – o discernere a modului de a aplica acea normă într-un caz concret. Nu este mereu așa de automat, cere uneori o gradualitate. Să spunem că persoana are nevoie de o convertire a inimii, înainte de toate, care are loc în timp, fiecare este un caz aparte. Desigur, dreptul indică direcția dar apoi problema este cum fac eu să meargă persoana pentru a ajunge la acel punct. Uneori este nevoie de ani, este nevoie de răbdare.
– Dumneavoastră ați fost rector al Universității Pontificale Gregoriana. Există un aspect, în raport cu funcționarea acestor institute, cu privire la care, după părerea dumneavoastră, ar fi necesară o ajustare?
– Aici intră în discuție conștiința de a trebui să se transmită nu pur și simplu niște conținuturi ci o formare. Dacă o instituție academică nu are spiritualitate – prin spiritualitate eu înțeleg un mod concret de a ne pune pe noi înșine în relație cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu alții și cu lumea – nu se acordă esențialul persoanei, nu se realizează scopul.
– Întorcându-ne la tema coparticipării, cum priviți la drumul sinodal al Bisericii?
– Eu sper să se ajungă la ceva concret și cred că se încearcă să se facă aceasta. Desigur, trebuie găsite căi. Direcția sinodalității dată de Papa Francisc este cu adevărat atotcuprinzătoare, amplă. Înainte se identifica sinodalitatea cu colegialitatea, acum în schimb Papa pune sinodalitatea pe fundalul naturii însăși a Bisericii și implică la toate nivelurile. Pentru a putea intra treptat în această perspectivă și în manieră practică, eu consider că va fi nevoie de puțin timp, pentru o schimbare de mentalitate precum și pentru a găsi modurile concrete de realizare. De la teorie trebuie să se treacă la experimentare. Aceasta cere umilință. Perspectiva Papei eu o împărtășesc pe deplin, o găsesc valabilă pentru că pune în mișcare în Biserică o coresponsabilitate: fiecare cu rolurile proprii. Într-adevăr, nu înseamnă că Episcopul nu mai este Episcop sau că laicul este Episcop: fiecare trebuie să realizeze propria vocație. Coresponsabilitate înseamnă a asuma propria responsabilitate în fața vieții Bisericii și a misiunii sale. Este o mașină mare care este pusă în mișcare.
– Tutelarea minorilor este unul dintre domeniile asupra căruia și Conferința Episcopală Italiană, cu noul său conducător, Cardinalul Matteo Zuppi, dorește să insiste. Cum evaluați această intenție? Și în privința formării clerului, ce este mai urgent astăzi, după părerea dumneavoastră?
– Desigur, dacă au avut loc cazurile este pentru că a lipsit ceva și în formare: poate nu a fost atentă, nu a știut să perceapă lipsurile sau deficiențele sau anomaliile și a dus probabil la fel înainte persoane pe care nu ar fi trebuit să le ducă înainte. Sau a fost o formare masivă, superficială, unde a lipsit contactul direct între formatori și cei ce trebuie formați. Spun numai niște ipoteze… Biserica este conștientă de acest lucru și desigur îi face față pentru ca să nu se repete. Păcatul nu va putea fi eliminat total niciodată, pentru că din păcate toți suntem fii ai lui Adam și Eva, însă Biserica face mari eforturi. Un alt punct care pentru mine ar trebui să intre în formare în manieră mai clară și hotărâtă este aspectul misionarității – despre care se vorbea – asupra căruia Papa Francisc a insistat încă de la Evangelii gaudium și acum cu Praedicate Evangelium. Ar trebui să îi implice mai ales pe clericii care se pregătesc pentru vestirea Evangheliei. Dar în ce manieră? Se pregătesc pentru vestirea Evangheliei sau pentru misionaritatea vestirii Evangheliei?
