„Dumnezeu este iubire”: Cheia pontificatului Papei Benedict al XVI-lea
31.12.2022, Vatican (Catholica) - Din 1417 încoace nu s-a mai întâmplat ca moartea unui Papă să nu aducă cu sine sfârșitul unui pontificat. Moartea de sâmbătă, 31 decembrie 2022, a Papei Benedict al XVI-lea, născut Joseph Ratzinger, survine la aproape 10 ani după ce acesta și-a anunțat retragerea neașteptată, la 11 februarie 2013. Acel anunț a fost o surpriză pentru toată lumea, el citind o scurtă declarație în latină în fața câtorva Cardinali uimiți. Niciodată în istoria de două mii de ani a Bisericii nu mai fusese un Papă care să se retragă pentru că se simțea fizic neadecvat pentru a suporta greutatea funcției papale.
Cu toate acestea, într-un răspuns dat jurnalistului Peter Seewald în „Lumina lumii”, un interviu publicat cu trei ani mai devreme, el anticipase într-un fel acest lucru: „Dacă un Papă își dă seama în mod clar că nu mai este capabil din punct de vedere fizic, psihic și spiritual să facă față îndatoririlor funcției sale, atunci are dreptul și, în anumite circumstanțe, și obligația de a demisiona.” Chiar dacă încheierea pontificatului său a venit înainte de sfârșitul vieții sale, creând un precedent istoric de o amploare enormă, ar fi cu adevărat nepotrivit să ne amintim de Papa Benedict al XVI-lea doar pentru acest lucru.
Tânăr teolog la Conciliu
Născut în 1927 într-o familie simplă și foarte catolică din Bavaria, fiu al unui comisar de poliție, Joseph Ratzinger a fost un protagonist al Bisericii în secolul trecut. A fost hirotonit preot împreună cu fratele său, Georg, în 1951, a obținut un doctorat în teologie doi ani mai târziu, iar în 1957 a fost autorizat să predea teologie dogmatică. A predat la Freising, Bonn, Münster, Tübingen și, în cele din urmă, la Regensburg. Moartea sa marchează trecerea la cele veșnice a ultimului Papă implicat personal în lucrările Conciliului Vatican II. În tinerețe, deja apreciat ca teolog, Ratzinger a urmărit sesiunile Conciliului în calitate de peritus al Cardinalului Frings din Köln, înclinând spre aripa reformistă. El s-a numărat printre cei care au criticat puternic documentele pregătitoare redactate de Curia Romană, care aveau să fie ulterior modificate prin voința Episcopilor. Potrivit tânărului teolog, textele „trebuie să răspundă la întrebările cele mai presante și trebuie să facă acest lucru, pe cât posibil, fără a judeca sau condamna, ci folosind un limbaj matern”. Ratzinger a favorizat reforma liturgică prevăzută și motivele inevitabilității sale providențiale. El avea să spună că, pentru a recupera adevărata natură a liturgiei, era necesar ca „zidul latin să fie dărâmat”.
Gardian al credinței sub Wojtyla
Viitorul Papă Benedict al XVI-lea a fost însă și un martor direct al crizei post-conciliare, al controverselor din universitățile și facultățile de teologie. El a fost martor la punerea sub semnul întrebării a adevărurilor esențiale ale credinței și la experimente necontrolate în liturgie. Deja în 1966, la doar un an după încheierea Conciliului, avea să spună că vedea în perspectivă un „creștinism low-cost”. Imediat după ce a împlinit cincizeci de ani, Papa Paul al VI-lea l-a numit Arhiepiscop de München, în 1977, iar câteva săptămâni mai târziu l-a creat Cardinal. Papa Ioan Paul al II-lea i-a încredințat apoi conducerea Congregației pentru Doctrina Credinței, în noiembrie 1981. Acesta a fost începutul unui parteneriat puternic între Papa polonez și teologul bavarez, menit să se încheie doar odată cu moartea lui Wojtyla. Nedorind să se lipsească de serviciul său, Papa Ioan Paul al II-lea a refuzat până la capăt să accepte demisia lui Ratzinger. Aceia au fost anii în care fostul Sfânt Oficiu a pus punctul pe „i” și a pus cruce la „t” în foarte multe chestiuni diferite: stoparea teologiei eliberării, care folosea filozofia marxistă, și luarea de poziție în privința marilor probleme etice care se conturau. Cea mai importantă lucrare în care a fost implicat a fost cu siguranță noul Catehism al Bisericii Catolice, un proiect care a durat șase ani și a fost publicat în 1992.
„Lucrător umil în via Domnului”
După moartea Papei Ioan Paul al II-lea, Conclavul întrunit în 2005 l-a ales pe Ratzinger – deja bătrân de 78 de ani – pentru a-i succeda, în mai puțin de 24 de ore. Ratzinger a fost apreciat și respectat în mod universal, chiar și de adversarii săi. De la balconul Bazilicii San Pietro, Papa Benedict al XVI-lea s-a prezentat ca fiind „un lucrător umil în via Domnului”. Străin de orice fel de protagonism, el a declarat că nu avea „programe”, ci că dorea „să asculte, împreună cu întreaga Biserică, cuvântul și voința Domnului”.
Auschwitz și Regensburg
Timid din fire, Papa Benedict nu a renunțat la călătorii – pontificatul său a fost itinerant, așa cum fusese și cel al predecesorului său. Unele dintre cele mai emoționante momente au avut loc în timpul vizitei sale la Auschwitz, în mai 2006, când Papa german a spus: „Într-un loc ca acesta, cuvintele eșuează; în cele din urmă, nu poate fi decât o tăcere cumplită – o tăcere care este în sine un strigăt din inimă către Dumnezeu: De ce, Doamne, ai rămas tăcut? Cum ai putut tolera toate acestea?” Anul 2006 a fost, de asemenea, anul „problemei Regensburg”. Ținând un discurs la universitatea unde predase, Suveranul Pontif a citat o sursă istorică, fără să și-o însușească, sfârșind prin a stârni proteste în lumea musulmană din cauza modului în care afirmațiile sale au fost exploatate sau scoase din context în mass-media. Din acel moment, Papa a multiplicat semnele de atenție față de musulmani. A întreprins călătorii dificile și a fost martor la o secularizare accelerată care a pus stăpânire pe societățile descreștinate, precum și la disensiuni în cadrul Bisericii. Și-a sărbătorit ziua de naștere la Casa Albă, alături de George W. Bush, iar câteva zile mai târziu, la 20 aprilie 2008, s-a rugat la locul unde fuseseră Turnurile Gemene, îmbrățișând rudele victimelor atentatelor de la 11 septembrie.
Enciclica despre iubirea lui Dumnezeu
Chiar dacă a fost deseori catalogat – pe când era prefect al fostului Sfânt Oficiu – drept panzercardinal, ca Papă, Benedict a vorbit continuu despre „bucuria de a fi creștin”. El a dedicat prima sa enciclică, „Deus caritas est”, iubirii lui Dumnezeu. „A fi creștin”, a scris el, „nu este rezultatul unei alegeri etice sau al unei idei nobile, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană”. Și-a găsit timp chiar și pentru a scrie o carte despre Isus din Nazaret, o singură lucrare care a fost publicată în trei volume. Dintre numeroasele decizii pe care le-a luat, cele care vor fi cel mai bine amintite sunt: motu proprio care permite utilizarea Misalului roman preconciliar și instituirea Ordinariatului care permite comunităților anglicane să revină la comuniunea deplină cu Roma. În ianuarie 2009, Papa a decis să ridice excomunicarea a patru Episcopi hirotoniți în mod ilicit de Episcopul Marcel Lefebvre, printre care și Richard Williamson, care a negat existența camerelor de gazare. Controversa a explodat atunci în lumea evreiască, determinându-l pe Papă să ia în mână pixul și hârtia și, scriindu-le tuturor Episcopilor din lume, să își asume întreaga responsabilitate.
Răspunsul la scandaluri
Ultimii ani ai pontificatului său au fost marcați de reapariția scandalului abuzurilor sexuale și de Vati-leaks – scurgerea de documente luate de pe biroul Papei și publicate într-o carte. Papa Benedict al XVI-lea a fost hotărât și inflexibil în abordarea problemei „mizeriei” din Biserică. El a introdus norme stricte împotriva abuzurilor sexuale asupra minorilor și a cerut Curiei și Episcopilor să își schimbe mentalitatea. A mers chiar până la a spune că cea mai gravă persecuție a Bisericii nu vine de la dușmani externi, ci de la păcatele comise în interiorul ei. O altă reformă importantă a privit finanțele Vaticanului: Papa Benedict a fost cel care a introdus o legislație împotriva spălării banilor în Vatican.
„O Biserică liberă de bani și de putere”
În fața scandalurilor create de carierismul ecleziastic, bătrânul Papă german a făcut în permanență apeluri la convertire, penitență și smerenie. În timpul ultimei sale călătorii în Germania, în septembrie 2011, el a invitat Biserica să fie mai puțin lumească. „Istoria a arătat că, atunci când Biserica devine mai puțin lumească, mărturia ei misionară strălucește mai puternic. Odată eliberată de poverile și privilegiile materiale și politice, Biserica poate ajunge mai eficient și într-un mod cu adevărat creștin la întreaga lume, ea poate fi cu adevărat deschisă către lume.”
