Iubire și recunoștință – Papa Benedict al XVI-lea
03.01.2023, Vatican (Catholica) - „Doamne, te iubesc”, sunt ultimele cuvinte ale Papei emerit Benedict al XVI-lea, ca încoronare a unei întregi existențe trăită urmând aceste cuvinte. Printre multele texte (și gesturi) care demonstrează asta, impresionează cuvintele rostite la 24 mai 2006 în cateheza pentru audiența generală: „Generozitatea năvalnică a lui Petru nu îl salvează, totuși, de riscurile legate cu slăbiciunea umană. De altfel, este ceea ce putem recunoaște și noi pe baza vieții noastre. Petru l-a urmat pe Isus cu elan, a depășit încercarea credinței, abandonându-se lui. Totuși vine momentul în care și el cedează în fața fricii și cade: îl trădează pe Învățătorul (cf. Mc 14,66-72). Școala credinței nu este un marș triumfal, ci un drum presărat cu suferințe și cu iubire, cu încercări și cu fidelități de reînnoit în fiecare zi. Petru, care promisese fidelitate absolută, cunoaște amărăciunea și umilirea renegării: temerarul învață pe cheltuiala sa umilința. Și Petru trebuie să învețe să fie slab și nevoiaș de iertare. Când în sfârșit îi cade masca și înțelege adevărul inimii sale slabe de păcătos credincios, izbucnește într-un eliberator plâns de căință. după acest plâns el este de acum pregătit pentru misiunea sa”.
Apoi Papa Benedict a amintit dialogul dintre Isus înviat și Petru pe malurile lacului Tiberiadei, subliniind distincția dintre verbul „filéo” (care exprimă iubirea de prietenie, duioasă, dar nu totalizatoare) și verbul „agapáo” (care înseamnă iubirea fără rezerve, totală și necondiționată) și concluzând că pare tocmai că Isus „s-a adaptat lui Petru, mai degrabă decât Petru lui Isus! Tocmai această adaptare divină dă speranță discipolului, care a cunoscut suferința infidelității. De aici se naște încrederea care-l face capabil de urmare până la sfârșit […]. Din acea zi Petru l-a «urmat» pe Învățătorul cu conștiința precisă a fragilității sale; dar această conștiință nu l-a descurajat. De fapt, el știa că poate conta pe prezența Celui Înviat alături de el. De la entuziasmele naive ale adeziunii inițiale, trecând prin experiența dureroasă a renegării și prin plânsul convertirii. Petru a ajuns să se încredințeze acelui Isus care s-a adaptat la sărmana sa capacitate de iubire. Și ne arată astfel și nouă calea, în pofida slăbiciunii noastre. Știm că Isus se adaptează la această slăbiciune a noastră.”
După zece ani, la 28 iunie 2017, cu ocazia comemorării celei de-a 65-a aniversări a hirotonirii sacerdotale a lui Benedict, Papa Francisc, adresându-se papei emerit prezent acolo, a revenit asupra acelor cuvinte: „Într-una dintre multele pagini frumoase pe care dumneavoastră le dedicați preoției subliniați că, în ora chemării definitive a lui Simon, Isus, privindu-l, în fond îl întreabă un singur lucru: «Mă iubești?». Cât de frumos și adevărat este acest lucru! Pentru că sunteți aici, dumneavoastră ne spuneți, în acel «mă iubești?» că este la baza păstoririi, pentru că numai dacă este iubirea față de Domnul, el poate să păstorească prin intermediul nostru […]. Aceasta este nota care domină o întreagă viață dedicată în slujirea sacerdotală și a teologiei, pe care dumneavoastră nu întâmplător ați definit-o ca «o căutare a celui iubit»; aceasta e ceea ce dumneavoastră ne-ați mărturisit mereu și mărturisiți și astăzi: că lucrul decisiv în zilele noastre – de soare sau de ploaie -, singurul cu care vine și tot restul, este că Domnul e într-adevăr prezent, că îl dorim, că în interior suntem aproape de el, că îl iubim, că într-adevăr credem profund în el și crezând îl iubim cu adevărat. Această iubire ne umple într-adevăr inima, această credință ne face să mergem siguri și liniștiți pe ape, chiar și în mijlocul furtunii, exact cum i s-a întâmplat lui Petru. Această iubire și această credință este ceea ce ne permite să privim la viitor nu cu frică sau nostalgie, ci cu bucurie, chiar și în anii de acum înaintați ai vieții noastre.”
În răspunsul său, Papa Benedict al XVI-lea introducea un alt cuvânt pe care îl regăsim în ultimele sale cuvinte, îndeosebi în testamentul său, un alt cuvânt care a distins întreaga sa viață: mulțumesc. „În urmă cu 65 de ani”, a spus Benedict, „un frate hirotonit cu mine a decis să scrie pe iconița de amintire a primei Liturghii numai, cu excepția numelui și a datelor, un cuvânt, în greacă: «Eucharistomen», convins că prin acest cuvânt, în multele sale dimensiune, este deja spus tot ceea ce se poate spune în acest moment. «Eucharistomen» exprimă o mulțumire umană, mulțumire tuturor. Mulțumire mai ales dumneavoastră, Sfinte Părinte! Bunătatea dumneavoastră, din primul moment al alegerii, în fiecare moment al vieții mele aici care, mă uimește, mă duce realmente, interior. Mai mult decât în Grădinile Vaticane, cu frumusețea lor, bunătatea dumneavoastră este locul în care locuiesc: mă simt ocrotit. Mulțumesc și pentru cuvânt de mulțumire, pentru toate. Și sperăm ca dumneavoastră să puteți merge înainte cu noi toți pe această cale a Milostivirii Divine, arătând drumul lui Isus, spre Isus, spre Dumnezeu. […] «Eucharistomen» ne trimite la acea realitate de mulțumire, la acea noua dimensiune pe care Cristos ne-a dat-o. El a transformat în mulțumire, și astfel în binecuvântare, crucea, suferința, tot răul din lume. Și astfel în mod fundamental a transsubstanțiat viața și lumea și ne-a dat și ne dă în fiecare zi pâinea vieții adevărate, care depășește lumea grație forței iubirii sale. La sfârșit, vrem să ne inserăm în această «mulțumire» a Domnului și astfel să primim realmente noutatea vieții și să ajutăm pentru transsubstanțierea lumii: ca lumea să nu fie o lume de moarte, ci de viață; o lume în care iubirea a învins moartea.” (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
