Colocviu cu fratele Matthew, în curând prior de Taizé
14.10.2023, Vatican (Catholica) - Viața monastică, ecumenismul și dialogul interreligios, sinodalitatea și metodele de conducere în Biserică, adunarea Together în Vatican și următoarea întâlnire europeană la Ljubljana: sunt multe temele tratate în interviul acordat de fratele Matthew ziarului L’Osservatore Romano. Din 3 decembrie 2023, Duminica I din Advent, călugărul britanic de confesiune anglicană îl va înlocui pe fratele Alois ca prior al comunității ecumenice din Taizé, din care face parte din 1986.
– De ce și cum ați intrat în comunitatea din Taizé?
– Am crescut într-o familie anglicană practicantă și am frecventat mereu biserica de copil și de adolescent. Dar, la Universitatea din Sheffield, unde studiam medicina, am întâlnit pentru prima dată tineri de vârsta mea provenind din credințe diferite care încercau să înțeleagă ce însemna cu adevărat a-l urma pe Cristos. Acest lucru a fost foarte important pentru mine. Un coleg de clasă mi-a vorbit despre Taizé, unde fusese, și cu un grup de prieteni am decis să petrecem acolo prima parte a vacanței universitare de vară: o săptămână de întâlniri și o altă săptămână de tăcere. Am fost așa de marcați încât la întoarcerea noastră în Anglia am decis să formăm o comunitate în rândul studenților: eram șase studenți de credințe diferite determinați să trăim unitatea prin rugăciunea comună, primirea studenților străini și împărtășirea banilor noștri. După câteva luni am avut un pic de timp liber și m-am întors la Taizé pentru o lună ca voluntar.
– Ce ați găsit acolo încât să vă convingă să urmați un drum nou?
– M-a impresionat mult să văd frați de credințe diferite care trăiau apelul la unitate al lui Isus prezentat în Ioan 17, fără a pretinde că au toate răspunsurile, și care trăiau din această rugăciune. La Taizé mi s-a părut că Cristos îmi spunea „vino și urmează-mă”; astfel am cerut fraților dacă puteam să mai rămân un pic. Mi s-a acordat un an de pauză și după câteva luni era ca și cum nu mai exista altă alegere: trebuia să risc pentru Cristos, pentru Evanghelie. Am intrat în comunitate în 1986. Pentru părinții mei a accepta această decizie nu a fost ușor, dar știam că odată veniți la Taizé aveau să înțeleagă. Așa a fost și de atunci m-au sprijinit mult.
– Care a fost parcursul dumneavoastră în cadrul comunității?
– În acea vreme timpul de formare era destul de scurt, trei ani, și după ce am terminat formarea am intrat definitiv în comunitate. Foarte repede mi-a fost încredințată funcția de primire: trebuia să îi însoțesc pe voluntarii și pe tinerii care alegeau să facă o săptămână de reculegere în tăcere, pentru a primi după aceea funcția de a-i susține pe noii frați. Și aceasta a devenit activitatea mea principală. Am călătorit mult, îndeosebi în Rusia din 1993, în fiecare an până la pandemie, și în Australia pentru a-mi vedea familia mea. Dar un moment foarte important a fost vizita la frații noștri care trăiesc în Bangladesh în 2004. A trăi cufundați într-o cultură complet diferită și într-o țară unde Biserica este foarte minoritară a reprezentat o adevărată răsturnare în viața mea. Am crescut într-un oraș în nordul Angliei, Bradford, unde era o mare comunitate originară din Kashmir și din Bangladesh. Mergând în Bangladesh, fostă colonie britanică, după mai mulți ani, a fost rândul meu să am o culoare a pielii diferită de cea mai mare parte a persoanelor, să aparțin unei minorități religioase; astfel mi-am dat seama de tranziția interioară dificilă pe care acești indivizi au trăit-o pentru a se adapta la viața din Anglia. În Bangladesh creștinii sunt puțini, dar au totuși ceva de oferit societății, în instruire și în sănătate. Deși sunt într-o situație de slăbiciune, de fragilitate, reușesc să ofere ceva, să fie ca drojdie în aluat, și acest lucru îl consider foarte puternic.
– Să privim la viitor: cum vă imaginați rolul dvs. de prior?
– Înainte de toate trebuie să spun că simt o recunoștință imensă pentru slujirea fratelui Alois. Nu intenționez să fac ceva nou, ci să continui pe drumul trasat de el. Pentru mine important nu este atât să fac proiecte, ci să ascult ce spune Duhul Sfânt, ce spune comunitatea, ce anume cerem societății și Bisericii prin persoanele pe care le întâlnim pe drumul nostru. Priorul este descris în Regula noastră ca servitor al comuniunii: este o slujire de unitate. Comunitatea trăiește un moment important: deja cam cincisprezece frați nu l-au cunoscut pe fratele Roger, schimbarea generațională este evidentă. Trecem și printr-o perioadă de schimbare în Biserică, îndeosebi cu procesul sinodal. La Taizé încercăm să mergem spre o împărtășire mai mare a responsabilităților, spre o mai mare ascultare reciprocă pentru ca toți frații să se simtă implicați în conducere. Suntem într-o fază de crescândă libertate a cuvântului între frați și se formează grupuri de lucru care reflectă asupra problemelor importante. Priorul, deși rămâne liber pentru deciziile care i se par importante, este acolo pentru a întări comunitatea în ideile care se nasc prin ascultarea reciprocă. Nu trebuie să vină totul de la el. Nu este singur, ci este înconjurat de consilieri.
– Sunteți primul prior de Taizé de credință anglicană. Ce experiență puteți aduce comunității?
– Comuniunea anglicană reunește astăzi ceva foarte amplu, cu atâtea tendințe, uneori foarte diferite. Am vrea ca această Comuniune să rămână unită, dar actualmente este amenințată. Pentru mine este mai ales acest lucru: dorința de a fi împreună, care are precedența și care face parte din moștenirea mea anglicană. În același timp trebuie să ascultăm fricile și neliniștile tuturor și să le luăm în serios. Dacă vreunul are o preocupare, un motiv există, trebuie luat în considerare, chiar și cu prețul de a nu „merge înainte” așa de rapid cum am vrea, pentru că este vorba de a merge împreună, a menține unitatea sau a indica o soluție provizorie și apoi a ne întoarce asupra problemei. Și după aceea, anglicanilor le place să cânte, avem o tradiție foarte frumoasă de imnuri, și este ceva ce am regăsit la Taizé, care m-a atras încă de la început. Am vorbit mai înainte despre chemarea interioară pe care am simțit-o, dar a semnificat mult și primirea din partea unei comunități pentru care cântul este fundamental. Astăzi repertoriul nostru este cunoscut în toată lumea; aceste cântece nu sunt numai ale noastre și aceasta este cea mai bună recompensă.
– În timpul Liturghiei de deschidere a Sinodului, Papa i-a invitat pe credincioși să îl imite pe Sfântul Francisc de Assisi care într-un timp de mari dezbinări – și în interiorul Bisericii – nu a criticat pe nimeni, „îmbrăcând numai armele Evangheliei, adică umilința și unitatea, rugăciunea și caritatea”. Ce vă inspiră acest apel?
– Această frază este foarte adevărată: nu este vorba de a denunța sau a judeca, ci de a merge împreună. Mi-l amintește și pe fondatorul nostru care uneori suferea datorită problemelor care chinuiau Biserica, dar nu vorbea niciodată rău despre alții. Ce sens are închiderea în duritate? Cristos era blând și umil cu inima. Trebuie să fim atenți să nu ne lăsăm conduși pe cărări care duc la duritate, ci să le căutăm pe cel care duc la dulceață. Acesta este un criteriu de discernământ foarte important: a ne întreba ce vine de la Duhul și ce vine din altă parte. Pe de altă parte sunt convins că putem merge împreună, chiar dacă avem opinii complet diferite. Este ceea ce am putut constata la Praga pentru faza continentală europeană a Sinodului: o mare diversitate între Bisericile de pe bătrânul continent care totuși au reușit să ajungă la un rezultat comun.
– Vorbind despre Sinod, Papa a spus de mai multe ori că nu era vorba de un parlament, ci de un loc de ascultare și comuniune. Această definiție s-ar putea aplica și comunității din Taizé?
– Absolut că da. Și este ceva ce fratele Alois a demarat în ultimii ani: o împărtășire mai mare în grupuri mici între frați, nu pentru a discuta, ca să spunem așa, ci pentru a se asculta reciproc. Nu este vorba de a cădea într-un spirit de parte, ci de a ne întreba: ce vrea să îmi spună Dumnezeu prin intermediul celuilalt, ce dar pot să primesc din ascultarea aproapelui meu? Aceasta pentru a da glas celui care nu se exprimă cu ușurință: cei mai tineri, cei mai fragili. Acesta trebuie să fie drumul fiecărei comunități creștine, care este în Biserică în general sau în comunități ca a noastră. Trecem de la un model de conducere vertical la ceva mai orizontal, bazat pe modelul lui koinonia, comuniunea trăită de primii creștini.
– Cum evaluați inițiativa „Together – Adunare a poporului lui Dumnezeu” în care v-ați angajat personal? Ce lecții putem scoate din ea pentru viitor?
– Înainte de toate aș vrea să exprim recunoștința mea tuturor partenerilor care s-au angajat în această inițiativă pentru că pregătirea a cerut multă muncă – a fost o adevărată abordare sinodală – și Papei Francisc prezent la 30 septembrie încă de după-amiază la veghea ecumenică în Piața San Pietro. Era așezat la înălțimea poporului, îndreptat spre crucea de la „San Damiano”, spre Cuvântul lui Dumnezeu, spre icoana Salus populi romani: a fost un moment foarte puternic. Într-adevăr ne putem bucura că așa de mulți lideri din diferite Biserici au răspuns la această chemare a Papei de a veni ca să se roage pentru Biserica Catolică și să încredințeze Duhului Sfânt lucrările adunării sinodale. Faptul că l-am putut adora împreună pe Cristos pe cruce, pentru a împărți o binecuvântare comună, este inestimabilă. Probabil că suntem obișnuiți să vedem ortodocși și anglicani împreună cu papa, dar a vedea și penticostali, baptiști, valdezi, luterani, asirieni toți împreună în Piața San Pietro a fost important. Trebuie să reflectăm asupra acestui lucru, și la nivel teologic, pentru că este un precedent, am trăit un moment istoric care nu trebuie minimizat. Să nu uităm că în acea zi au fost organizate sute de rugăciuni în toată lumea, în comuniune cu ceea ce s-a întâmplat la Roma. Am vrea să întrebăm toate aceste persoane reunite cum intenționează, la nivel local, să continue drumul sinodal și ecumenic.
– De ce a ales comunitatea din Taizé să organizeze următoarea întâlnire europeană la Ljubljana, în Slovenia? Ce mesaj pot da tinerii atunci când unitatea Europei este sub atac din cauza divergențelor în materie de politică externă, economie și gestionare a fluxurilor migratoare?
– Ljubljana este un oraș răscruce din Europa, între vest și est, nord și sud. Este și un oraș foarte important pentru comunitatea noastră deoarece din anii ’80 mulți sloveni au venit la Taizé. În plus, în 1987 am organizat acolo prima noastră întâlnire Est-Vest. Atunci Iugoslavia se afla într-o poziție intermediară între cele două blocuri: frații au înțeles asta și tinerii din țările din Europa de Est și din cea de Vest au avut atunci ocazia de a se întâlni la Ljubljana. Astăzi Europa trece încă o dată printr-o eră în care diviziunile între națiuni se întăresc și această întâlnire ne va inspira cu siguranță să găsim moduri pentru a menține unitatea. Aceste teme vor fi tratate în timpul grupurilor de lucru, dar mai ales îi vom lăsa să vorbească pe actorii locali pentru ca să poată împărtăși propria experiență. Tinerii pe care îi primim la Taizé ne relatează preocuparea lor pentru această situație din Europa, pentru criza migranților și încălzirea globală. Toate sunt preocupări pe care trebuie să le însoțim, ținând cont că Evanghelia ne spune mereu că suferința nu va avea niciodată ultimul cuvânt. Trebuie să păstrăm această credință în Cristos răstignit, dar înviat: există o speranță care se reînnoiește, care nu este o destinație îndepărtată, la care nu se poate ajunge, nici nu este o spiritualitate incorporală, ci care ne permite să înfruntăm realitatea. Fiind creștini, nu suntem nici pesimiști nici optimiști, ci realiști. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
