Cardinalul Semeraro a beatificat 20 de victime ale persecuției religioase spaniole din 1936
19.11.2023, Sevilla (Catholica) - Viața creștină „nu este o excursie, ci o misiune riscantă”: nu există „cel care este plătit pentru a aplauda, ca în spectacolele pământești”; dimpotrivă, Isus „avertizează că până și legăturile familiale pot să fie compromise de ucenicia lui”. Cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinților, a subliniat aceasta sâmbătă dimineață, 18 noiembrie 2023, în Catedrala din Sevilla, când a prezidat, reprezentându-l pe Papa Francisc, beatificarea preotului Manuel González-Serna Rodríguez și a celor 19 însoțitori martiri.
Cei douăzeci de noi Fericiți, a explicat Cardinalul, sunt un exemplu ulterior al acelei „sfințenii martirice” despre care a vorbit joia trecută Papa Francisc în audiența acordată participanților la întâlnirea despre tema „Dimensiunea comunitară a sfințeniei”. Moartea lor violentă, a amintit el, se situează în contextul persecuției religioase spaniole din 1936. Fiecare episod a fost însoțit și de distrugeri de imagini sacre, incendieri de biserici și de alte edificii religioase. Majoritatea din grupul de martiri este compusă din preoți; ceilalți sunt credincioși laici și, între ei, unul cu fiul încă seminarist. Este și o femeie care, foarte „activă în operele de caritate, era colaboratoare a parohului”, pr. Manuel González-Serna Rodríguez. Acesta din urmă, „pentru a da mărturie despre propria credință, a voit să fie împușcat alături de Evanghelie”. Un alt preot, Miguel Borrero Picón, „în momentul martiriului a voit să îmbrace reverenda pentru a arăta public propria identitate”. Uciderea celorlalți a avut loc „în forme diferite; însă toți, în momentul decisiv, au acceptat moartea ca exprimare a propriei fidelități față de Cristos”. Pr. Juan María Coca Saavedra, în timpul celor cinci zile de închisoare la care a fost supus, a exercitat slujirea reconcilierii; apoi, ceilalți „se rugau și se încurajau reciproc, exprimând și cuvinte de iertare pentru călăii lor”.
Cardinalul l-a amintit pe Sfântul Ambroziu, care, atunci când predica la Milano vorbind despre martiriul fecioarei Agneza, a spus: „O numesc martiră… Nu este suficient?” Pe de altă parte, evanghelia afirmă: „Vă vor da pe mâna sinedriilor […]. Când veți fi dați pe mâna lor, nu vă preocupați cum sau ce veți vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiți” (Mt 10,17-19). Nu sunt cu adevărat „cuvinte care tranchilizează”, a comentat Mons. Semeraro. Ele ne fac să înțelegem înainte de toate un lucru: „a-i venera pe martiri și a lua în considerare soarta lor și pătimirile îndurate pentru coerența creștină chiar și în persecuție nu trebuie să ne distragă, nici să ne abată de la reflecția asupra condiției noastre creștine”. Rămâne faptul că „Isus nu este un vânzător de iluzii; nu este un propagandist, care arată clienților săi totul ușor și la îndemână”. El „cere discipolilor Săi să fie asemenea Lui în toate, și în suferință, și în condamnare”. Însă asigură „o apropiere interioară care va întări: aceea a Duhului”. Pentru aceasta creștinul „nu trebuie să se lase intimidat, ci trebuie să păstreze încrederea”.
Despre suferință vorbește și Sfântul Paul într-un text din Scrisoarea către Romani (5,5) și amintește de prezența Duhului. Apostolul vrea să spună că și „suferința și încercarea pot, în perspectiva creștină, să capete un sens” și „nu merită cu adevărat să ne considerăm super-oameni, niște învingători pereni: pe aceia – a comentat prefectul – să îi lăsăm în ficțiunile televizate”. În schimb, încercările vieții pot „să ne ajute să ne maturizăm și, ținând cont de fragilitatea noastră – să nu trăim punând în concurență forțele noastre, ci împărtășind fragilitățile noastre -, ne ajută să ne deschidem la o împărtășire umană”. Cardinalul a amintit după aceea un vechi imn creștin în cinstea martirilor, care „începe cu lăudarea acestor martori ai lui Cristos”. Spune despre ei că, „înflăcărați de o iubire adevărată, au fost mai puternici decât frica umană de moarte și că, după ce au îndurat martiriul, acum sunt în cer și se bucură de bucuria fără de sfârșit”. Însă, imediat după aceea imnul trece la observarea situației în care se află fiecare: „afirmă că pentru toți există o condiție de martiriu și prezintă trei forme”. Prima este pro fide mortis passio, adică „îndurarea morții din cauza credinței creștine”. Al doilea martiriu pe care un credincios este chemat să îl trăiască este iniuriae remissio, adică „iertarea ofenselor”. A treia formă este proximi compassio, adică milostivirea.
Primul martiriu, a afirmat Semeraro, „nu se întâmplă mereu”; al doilea și al treilea, în schimb, „trebuie să le trăim mereu”. De altfel, „a fi supuși și noi la încercări și suferințe și, de ce nu, și la ispite înseamnă a fi puși în condiția de a deveni capabili să iertăm și să avem milostivire”. Despre unul dintre acești martiri, pr. Francisco de Asis Arias Rivas, „martorii au declarat în mod explicit că deși a trebuit să suporte de la persecutori umiliri speciale, a murit iertând”. La fel părintele Mariano Caballero Rubio și părintele Pedro Carballo Corrales au murit invocând milostivirea lui Dumnezeu și iertarea agresorilor lor. „Până la urmă, martirul”, a concluzionat Cardinalul, „nu este pur și simplu unul care îndură persecuția, ci și unul care, ca Isus de pe cruce, este capabil să spună: «Tată, iartă».” (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
