PF Șevciuc: În ciuda oceanului de durere, speranța este încă vie în Ucraina
20.11.2024, Vatican (Catholica) - Arhiepiscopul Major Sviatoslav Șevciuc vorbește despre durere, dar și mai mult despre speranță, reflectând asupra celor o mie de zile de război care, din februarie 2022, au devastat țara sa, Ucraina. Într-un interviu acordat pentru Vatican News, liderul Bisericii Greco-Catolice Ucrainene și-a reiterat condamnarea războiului, descriindu-l drept fără sens și un sacrilegiu. De asemenea, și-a reînnoit apelul în numele poporului ucrainean pentru ca lumea să nu îl abandoneze: „Nu ne lăsați singuri”, a spus el. „Continuați să fiți alături de noi, chiar și în tăcere.”
– Care sunt emoțiile predominante pe care ucrainenii le simt astăzi după o mie de zile de război, luând în considerare și cele mai recente atacuri rusești?
– Dacă vorbim despre emoții, pe de o parte, există un sentiment profund de durere în creștere. Oamenii sunt profund răniți pentru că, în fiecare zi, suntem forțați să asistăm la fața teribilă a morții și a distrugerii. Pe de altă parte, uitându-ne la modul în care am trăit ultimele o mie de zile, sentimentul predominant este speranța – sau mai degrabă, virtutea și capacitatea de a păstra speranța. Pentru că, fără speranță, este imposibil să trăiești astăzi în Ucraina. Când vedem cum lucrătorii ucraineni din domeniul infrastructurii energetice pornesc iar și iar după fiecare atac cu rachete și repară pagubele în câteva ore sau cum medicii noștri, în ciuda pericolelor, salvează oameni din casele distruse și salvează vieți – atunci, alături de durere, există speranță. Speranța provine de la oameni de diferite profesii, grupuri sociale și regiuni ale Ucrainei.
– Mulți ucraineni spun că războiul i-a schimbat profund. În opinia dumneavoastră, ce schimbări sau transformări a experimentat Biserica din Ucraina? Și ce anume din această experiență ar putea fi împărtășit cu catolicii din întreaga lume?
– Când a început războiul și ne-am trezit brusc sub bombe, am trăit un șoc profund. Mulți psihologi și specialiști în științe sociale, precum și noi, dintr-o perspectivă spirituală, suntem de acord că acest șoc a fost un fel de nou început: într-o clipă, toate relațiile umane au fost spulberate și tot ceea ce am înțeles, cunoscut și trăit până în acel moment a fost distrus. Acest nou început a dus la reînnoire, deoarece a trebuit să ne reconstruim relațiile, în primul rând cu noi înșine – fiecare persoană a trebuit să se întrebe: „Cine sunt eu? Ce ar trebui să fac?” Toate măștile și aparențele au căzut, dezvăluind esența profundă a umanității atât în măreția, cât și în fragilitatea sa. Această bulversare a declanșat și un alt fenomen: pierderea și redescoperirea relației noastre cu Dumnezeu.
Când te confrunți cu un bombardament, cu casa cutremurându-se și cu zgomotul teribil al bombelor, ai impresia că ești cufundat într-un întuneric spiritual, strigând: „Doamne, unde ești? De ce m-ai abandonat?”, precum Isus pe Cruce. Cu toate acestea, Dumnezeul care părea absent în acel moment se dezvăluie, iar Biserica este martora unei convertiri profunde – o convertire a preoților, Episcopilor, călugărilor și credincioșilor, precum și a celor îndepărtați de Biserică. Oamenii îl redescoperă pe Dumnezeu ca sursă a vieții lor în mijlocul dezastrului și al durerii. Aceasta este esența vieții spirituale și ecleziale: să pierzi și să regăsești, să treci prin distrugere și să ieși într-o lume, societate sau țară diferită. Acesta este motivul pentru care toată lumea spune că Ucraina care a existat înainte de 24 februarie 2022 nu mai există. Trebuie să redescoperim acest popor, această țară și Biserica lui Cristos printre ei.
– Cel mai prețios dar de la Dumnezeu este viața. În Ucraina, multe familii plâng pierderea celor dragi care au murit pe linia frontului sau în bombardamente. Cum îi ajută Biserica pe oameni să continue să iubească și să protejeze viața?
– În aceste circumstanțe, ne simțim scufundați într-un ocean de durere. Suferința umană este un mister, iar Biserica urmează exemplul lui Isus Cristos, care a intrat în adâncurile suferinței umane pentru a arăta calea de ieșire. Am învățat câteva lecții importante. Prima este să nu ne grăbim să spunem: „Te înțeleg”. Mulți oameni din străinătate, inclusiv prieteni, spun: „Te înțelegem”, dar aceste cuvinte provoacă o durere profundă, deoarece nu poți spune unui tânăr care și-a pierdut picioarele: „Te înțeleg”.
A doua este importanța de a fi pur și simplu prezenți, chiar dacă nu putem spune nimic. Sacramentul prezenței este crucial. Vă cerem: „Tăceți, dar fiți alături de noi. Nu ne lăsați singuri.” Prezența Bisericii este un sacrament care face vizibilă prezența reală a Domnului în mijlocul poporului Său. A treia lecție, care este la fel de importantă, este puterea Cuvântului. Acesta poartă puterea lui Dumnezeu, viața, speranța și capacitatea de a ne reînnoi resursele umane și spirituale. Cuvântul Evangheliei este cu adevărat viață – nu este doar o frază sau o metaforă frumoasă. Am văzut cu ochii mei cum, atunci când am proclamat Cuvântul lui Dumnezeu, acesta a readus literalmente oamenii la viață. Este un miracol!
– În multe interviuri, îi auzim pe ucraineni spunând că sunt primii care doresc pacea, dar ceea ce se întâmplă, din păcate, pare să îndepărteze și mai mult acest obiectiv. Care este sursa speranței că o pace dreaptă și durabilă ar putea veni pentru această țară chinuită?
– Am experimentat că această sursă de speranță nu se găsește în afara Ucrainei, în străinătate, ci în interiorul nostru. Ne-au dat trei zile… și acum vorbim despre 1000 de zile de război fără sens, blasfemiator, un sacrilegiu. Am văzut că în interiorul nostru există o sursă de rezistență, rezistență, speranță, care devine o problemă politică, militară, diplomatică. Agresorul vrea să anihileze această sursă, refuză să îi recunoască existența și încearcă să o distrugă cu rachete, bombe, tancuri. Și, uneori, această sursă de speranță creează probleme și politicienilor: mulți văd Ucraina ca pe o problemă. Dar ei nu înțeleg că în această sursă se află soluția pentru multe nedreptăți și multe situații din lumea modernă care se confruntă cu pierderea umanității sale. Chiar și diplomații sunt provocați de această sursă de speranță și reziliență în Ucraina; ei caută diverse formule de pace, formule de negociere politică, dar până acum nu le-au găsit. Cred că această sursă cu siguranță nu are o origine pur umană: în fiecare zi, vedem cum puterea noastră umană se epuizează și apoi se reface. Există o scânteie de viață.
– Doriți să mai adăugați ceva?
– Aș dori să adaug că astăzi, în Ucraina, trăim cu adevărat ceva care transcende granițele unei singure națiuni, ale unei singure țări sau chiar ale unei singure Biserici. Fața autentică a umanității este dezvăluită, iar cei care sunt capabili să o recunoască vor înțelege că Ucraina de astăzi nu este o problemă, ci o parte a soluției.
