Interviu cu Cardinalul Gianfranco Ravasi: Trebuie recuperată minunăția lumii
28.10.2025, Roma (Catholica) - La zece ani de la publicare, enciclica Laudato si’ rămâne punctul de referință etic pentru criza ecologică. Acest document puternic al doctrinei sociale a Bisericii nu numai că a aruncat o nouă lumină asupra complexității provocărilor de mediu și sociale ale timpului nostru, dar a declanșat și ceea ce putem considera „epoca de aur” a multilateralismului, culminând cu semnarea Agendei 2030 a ONU și ratificarea istoricului Acord de la Paris privind schimbările climatice (COP21). Astăzi, însă, drumul către sustenabilitate a stagnat. În pofida efectelor tot mai dramatice ale încălzirii globale, atitudinea prădătoare a modelului nostru de dezvoltare continuă să prevaleze, îmbogățind în mod disproporționat câțiva indivizi în detrimentul miliardelor de săraci și al sănătății planetei. Cunoașterea științifică și tehnologică ar putea oferi instrumentele pentru o dezvoltare echitabilă și solidară, dar acestea par a fi zădărnicite de interese egoiste particulare și de pierderea acelui spirit unitar și moral indispensabil pentru a înfrunta această urgență. Dar tocmai în acest regres, omenirea trebuie să redescopere legătura indisolubilă cu Creația, a cărei păzitoare a fost chemată să fie.
Cardinalul Gianfranco Ravasi, președintele emerit al Consiliului Pontifical pentru Cultură, a reflectat asupra necesității de a reînnoi alianța omenirii cu Pământul, vorbind la conferința organizată de Institutul pentru Prevenirea și Protecția Mediului (ISPRA), „Jubileul Pământului. Către un nou umanism sustenabil”. Pornind de la cuvintele SfântuPapei Ioan Paul al II-lea – „Dumnezeu a scris o carte minunată ale cărei litere sunt multitudinea creaturilor prezente în univers” – Cardinalul Ravasi explorează natura profundă a raportului dintre om și creație și impulsul etic necesar pentru a ieși din criza climatică. Vă oferim un interviu dat pe această temă de Cardinalul Ravasi pentru L’Osservatore Romano, după traducerea pr. Mihai Pătrașcu, publicată pe Ercis.ro.
– Eminență, invitația Dvs de a învăța să citim mesajul universal al creației, pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a comparat cu o carte în care creaturile reprezintă literele, este foarte frapantă. Ne puteți ajuta să înțelegem mai bine acest pasaj?
– Scriitorul englez Chesterton spunea că lumea va muri din cauza absenței nu a minunilor, ci a uimirii. Este vorba de a redescoperi capacitatea de a contempla natura, de a fi uimiți, de a-i vedea frumusețea și funcționalitatea. Acesta era cazul în cultura agricolă, ale cărei ritmuri obligatorii ne-au permis să înțelegem darul pământului. Urbanizarea și civilizația industrială au șters acest aspect. Tehnologia și dezvoltarea umană dispersează complexitatea și bogăția naturii, care rămâne totuși mereu centrală în știință și în tehnică, dar lipsită de aspectele sale transcendente și poetice. Cred că, în cadrul catehezei, al vestirii și chiar al școlilor și educației, trebuie să redescoperim ritmurile naturii și frumusețea sa pentru a înțelege că în ea există un proiect, ceva transcendent.
– Suntem în Anul Jubileului. Printre regulile care definesc această ocazie, legea biblică interzice și cultivarea pământului și cere lăsarea lui în odihnă. Un „shabbat” al planetei pe care ar trebui să îl respectăm?
– După șase zile de muncă, avem dreptul să ne oprim și în acel moment descoperim frumusețea naturii, revenim la a o considera un dar, redescoperim uimirea. În cultura contemporană, chiar și odihna poate fi uneori frenetică. Gândiți-vă la oboseala și stresul pe care le îndurăm atunci când mergem la plajă sau schiem la munte; am pierdut capacitatea de a ne opri, de a trăi sabatul, de a avea un timp care nu este gol, ci plin, un timp care pentru credincios este dedicat și lui Dumnezeu. A gândi aceasta pentru natură înseamnă, în primul rând, a o recunoaște ca pe o creatură vie. Înseamnă a nu o devasta, a nu extrage din ea tot ce ne dorim fără a lua în considerare ritmurile ei, a o respecta pentru a nu pune în dificultate generațiile viitoare.
– Pentru Dvs, care ați analizat atât de profund raportul dintre știință și credință, ce semnificații are astăzi raportul dintre omenire și tehnologie?
– Știința are scopul de a studia un fenomen și răspunde la întrebarea „cum” au loc evenimentele. Sarcina religiei, a teologiei, a filozofiei, a poeziei este aceea de a descoperi sensul lor și, prin urmare, de a răspunde la întrebarea „de ce” au loc faptele. Tehnologia, care nu este sinonim cu știința, este în schimb binară. Se întreabă dacă un lucru „se poate face” sau nu, fără a se întreba cu privire la semnificații, la consecințe. De una singură, poate conduce progresiv la dezumanizare. Să ne gândim la Oppenheimer, care, ca tehnician, a dezvoltat bomba atomică și, ca om de știință, și-a pus obiecții de conștiință. După cum spunea Steve Jobs, este necesară o căsătorie între tehnologie și umanism pentru a avea acel rezultat care este un cântec care iese din inimă. Îmi amintesc o frază a lui Niels Stensen, Episcop și om de știință: „Frumoase sunt lucrurile pe care le vedem – iată uimirea -, mai frumoase sunt cele pe care le cunoaștem – știința și tehnologia – dar cele mai frumoase sunt cele pe care le ignorăm”. Există ceva dincolo de aceasta. Acesta este sensul cercetării, al limitelor, al smereniei.
– În a patra revoluție industrială, progresul tehnologic a depășit progresul moral. Cum putem ghida din punct de vedere etic ceea ce evoluează atât de rapid?
– Cultura, religiozitatea, spiritualitatea sunt cu siguranță mai lente și trebuie să fie așa, altminteri ne vom împiedica și ne vom prăbuși. Dar aceasta nu înseamnă că nu vor veni. Să ne gândim la război și la vocea Papilor: de una singură nu oprește armele, dar este întotdeauna un spin în coastă. Trebuie să facem auzită această voce, ținând cont că trebuie integrată cu limbajul tehnologiei. Trebuie să ne ținem de mesajul nostru, să îl proclamăm în liturgie, dar în același timp nu putem vorbi ca în secolele al XIX-lea sau al XX-lea. Trebuie să fim capabili să alegem și să călăuzim noile parcursuri puse la dispoziție de știință și tehnologie.
– Enciclica Laudato si’ a știut să creeze un teren comun pentru dialogul dintre culturi și religii diferite. Dar această epocă rămâne caracterizată de interese egoiste aproape compulsive…
– Egoismul ne împinge încet spre un deșert pe care îl vor trăi generațiile viitoare. Este necesar să înțelegem dublul precept biblic: trebuie cu siguranță să cultivăm și, prin urmare, să intrăm în natură și să o lucrăm, dar în același timp trebuie să o protejăm întotdeauna. Cultivarea liberă fără a o proteja duce la această degenerare. Tocmai aceasta este valoarea enciclicei Laudato si’. Papa Francisc ne-a explicat că „nu există două crize separate, una de mediu și cealaltă socială, ci mai degrabă o singură și complexă criză socio-ambientală”. De fiecare dată când ne abatem de la regulile cultivării, aparent pentru a ajuta propria națiune, această mare criză este accelerată și lărgită. Adevăratul progres, așadar, nu este o accelerare oarbă. Din acest motiv, cred că tema păzirii, a îngrijirii Creației, așa cum este propusă în Laudato si’, este indiscutabilă. Nu este numai o chestiune de știință sau de sociologie, ci și de teologie morală. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
