Anul Sfântului Francisc: Indulgența, întâlnire cu Dumnezeu, nu scurtătură spirituală
18.01.2026, Vatican (Catholica) - Mons. Krzysztof Nykiel, regentul Penitențeriei Apostolice comentează decretul publicat vineri, 16 ianuarie 2026, care anunță indulgențele plenare în Anul jubiliar special proclamat de Papa Leon al XIV-lea, din 10 ianuarie 2026 până în 10 ianuarie 2027, cu ocazia celei de-a 800-a aniversări a morții Sfântului Francisc: „Anul Sfântului Francisc nu trebuie să devină un alt capitol bogat în efecte spirituale speciale, ci o trecere tăcută de la entuziasm la o maturitate profundă, de la celebrarea spectaculoasă la imitare în viața de zi cu zi”. Nu trebuie să ne temem că timpul sacru al Anului jubiliar va deveni „banal”, subliniază Mons. Nykiel, vorbind despre milostivirea care transcende limitele dreptății umane și subliniind că indulgența nu este un „aparat automat de haruri”.
– Penitențeria Apostolică a emis un decret prin care acordă indulgență plenară în Anul Sfântului Francisc, cu ocazia celei de-a 800-a aniversări a morții sale. Care sunt condițiile exacte și cui este destinată?
– Penitențeria Apostolică, în conformitate cu dorința Papei Leon al XIV-lea, a emis un decret prin care acordă credincioșilor indulgență plenară în Anul Sfântului Francisc, celebrat la a 800-a aniversare a morții Sfântului din Assisi. Viața Sărăcuțului din Assisi demonstrează că milostivirea lui Dumnezeu lucrează în istorie și prin cei care și-au deschis inimile către lucrarea sa. Privind la exemplul său, vedem că harul lui Dumnezeu poate transforma chiar și cele mai mari slăbiciuni. Indulgența însăși eliberează inima de povara păcatului, deoarece este iertarea de către Dumnezeu a pedepsei temporale pentru păcatele deja iertate în Sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii, permițând ca reparația necesară să se facă în deplină libertate. Prin urmare, Jubileul este o oportunitate pentru credincioși de a reînvia credința lor și de a întări relația lor cu Dumnezeu și cu comunitatea Bisericii.
Pentru a obține o indulgență plenară în Anul Sfântului Francisc, trebuie îndeplinite câteva condiții specifice stabilite de Biserică: Spovada sacramentală, Împărtășania euharistică, anumite rugăciuni pentru intențiile Papei, detașarea interioară de păcat și îndeplinirea anumitor lucrări, cum ar fi un pelerinaj pios la bisericile franciscane, participarea la celebrările jubiliare, rugăciunea și meditația în spiritul franciscan, precum și acte zilnice de caritate și umilință care exprimă spiritualitatea Sfântului Francisc. Aș dori să subliniez că un element semnificativ al documentului este îngrijirea bolnavilor și a bătrânilor care nu își pot părăsi locuințele; aceștia se pot alătura spiritual celebrării Anului Sfântului Francisc, oferind lui Dumnezeu rugăciunile, suferințele și dificultățile lor zilnice și angajându-se să îndeplinească condițiile obișnuite cât mai curând posibil.
– Marea experiență spirituală a Anului Jubiliar 2025 a trecut. Acum suntem în fața unui alt moment special: Anul Sfântului Francisc. Cum putem evita „oboseala” spirituală cauzată de evenimente excepționale? Ce putem face pentru ca acest timp să nu devină banal?
– Aceasta este o întrebare foarte pertinentă. După experiențele spirituale intense și frumoase ale Marelui Jubileu, putem fi cu adevărat amenințați de ceea ce s-ar putea numi „inflația sfințeniei”, care apare atunci când evenimentele excepționale își pierd capacitatea de a mișca inima. Dar în viața de credință nu este vorba de un „mai mult” constant, ci mai degrabă de un „mai profund”. Anul Jubiliar al Speranței a fost un timp de har; Biserica și-a deschis larg porțile. Acum este crucial să ne întrebăm: ce s-a întâmplat cu mine de atunci? Fără a reflecta și a absorbi experiențe, chiar și cele mai sfinte momente rămân la nivelul emoțiilor. Poate fi util să ne întoarcem la notițele, omiliile și reculegerile Jubileului. Să identific și să izolez un singur rod concret care a rămas cu mine (de exemplu, o încredere mai mare, reconcilierea, o nouă practică de rugăciune), făcându-l un punct de plecare, nu un scop în sine.
Figura Sfântului Francisc este deosebit de valoroasă în contextul oboselii spirituale. Nu propune „mai multe practici”, ci simplitate și autenticitate: o întoarcere la lectura personală a Evangheliei, bucurie în lucrurile mici, o credință trăită în relații, nu numai în evenimente. Anul dedicat Sfântului Francisc poate fi o invitație la simplificarea rugăciunii prin aprofundarea ei, mai degrabă decât la multiplicarea ei; la trăirea concretă a Evangheliei, mai degrabă decât la simpla vorbire despre ea. Nu trebuie să ne temem că vremurile sacre ale jubileelor vor deveni „banale”. Nu sunt menite să ne uimească încontinuu, ci să dea inimii direcția corectă. Anul Sfântului Francisc nu trebuie să devină un alt capitol plin de efecte spirituale deosebite, ci o trecere tăcută de la entuziasm la o maturitate profundă, de la celebrarea spectaculoasă la imitarea în viața de zi cu zi.
– În documentul Penitențeriei Apostolice citim următoarele cuvinte: „Fie ca acest An al Sfântului Francisc să ne îndemne pe toți, fiecare după posibilitățile sale, să-l imităm pe sărăcuțul din Assisi”. Ce mesaj îi dă omului modern viața Sfântului Francisc?
– Biografia Sfântului Francisc arată că adevărata imitare a lui Cristos nu se bazează pe declarații sau idei, ci pe un stil de viață concret și real, înrădăcinat în Evanghelie. El ne amintește de valoarea atemporală a sărăciei și a simplității. Renunțând la bogăție și la prestigiul social, Francisc a demonstrat că libertatea inimii vine din detașarea de bunurile materiale. Pentru omul de astăzi, care trăiește într-o lume a consumismului, aceasta este o invitație extrem de oportună la moderație, la utilizarea responsabilă a bunurilor și la a-l pune pe Dumnezeu și pe aproapele mai presus de bunurile materiale: este vorba despre „a fi” mai degrabă decât despre „a avea”.
În zilele noastre, când credința este adesea superficială sau redusă la emoții și experiențe, abordarea sa încurajează și coerența dintre credință și viața de zi cu zi și mărturia dată prin fapte, nu numai prin cuvinte sau emoții. Sfântul Francisc învață iubirea activă și fraternă, în special față de cei mai slabi, săraci și marginalizați. Viața sa a fost un răspuns la indiferență și, uneori, la egoism, probleme la fel de evidente astăzi, când relațiile interpersonale tind să se estompeze și „virtualul prevalează asupra realității”. Nu în ultimul rând, Francisc arată că pacea vine dintr-o inimă convertită, nu din declarații egoiste sau compromisuri neadevărate. Într-o lume marcată de conflicte, violențe sociale și insecuritate, viața sa este o chemare la construirea păcii bazate pe Evanghelia lui Cristos, singurul Mântuitor al omenirii!
– Decretul vorbește despre necesitatea de „a ne detașa de păcat” pentru a obține indulgența. Cum trebuie interpretată concret această cerință?
– Cerința de „a ne detașa de orice păcat”, menționată în decret, poate părea unul dintre cele mai dificile elemente ale teologiei indulgenței. În cheie pastorală, merită să o considerăm nu ca un ideal disponibil numai câtorva, ci ca o atitudine a inimii la care fiecare creștin este cu adevărat chemat. Din punct de vedere teologic, nu este vorba numai de faptul de a comite un păcat, ci de acceptarea interioară a păcatului, a plăcerii pe care el o oferă sau de disponibilitatea de a-l comite din nou. O persoană se poate spovedi și, în același timp, poate păstra gândul în inima sa: „Știu că este greșit, că nu este corect, dar nu vreau să încetez să-l fac”. O astfel de atitudine este o atașare de păcat care neutralizează harul. În schimb, detașarea necesară de păcat nu este un sentiment emoțional de puritate, ci un act de voință care spune: „Doamne, nu vreau niciun păcat, nici măcar cel mai mic”. În primul rând, nu este o stare de lipsă a păcatului. O persoană poate avea slăbiciuni, păcate veniale recurente și chiar poate experimenta căderi dureroase. Ceea ce contează este intenția și direcția inimii: decizia sinceră de a rupe cu păcatul aici și acum. Dacă cineva îi spune lui Dumnezeu: „Nu vreau păcatul, îl urăsc, chiar dacă știu că sunt slab”, atunci nu există în el nicio atașare față de păcat.
– Cum putem ajuta credincioșii într-o pregătire spirituală mai matură, astfel încât să nu trateze indulgențele ca pe un „aparat automat de haruri”?
– Este esențial să înțelegem că indulgențele sunt în primul rând o întâlnire cu Dumnezeu, iar puterea lor nu rezidă în eforturile noastre umane, ci în harul lui Dumnezeu care transformă inima. Din aceasta decurg mai multe concluzii. Toate practicile penitențiale, precum Spovada, Împărtășania, pelerinajul și rugăciunea, sunt instrumente pregătitoare care facilitează întâlnirea cu Dumnezeu, dar nu înlocuiesc experiența harului în sine. Roadele autentice ale indulgențelor apar atunci când o persoană se deschide în mod conștient puterii transformatoare a lui Dumnezeu, îi permite să acționeze în inima sa, vindecă relații, iartă și se convertește. Prin urmare, indulgențele nu sunt „magie religioasă” sau, așa cum se formula în întrebare, un „aparat automat de haruri”, ci mai degrabă o invitație la un raport viu cu Dumnezeu, în care omul acceptă darul milostivirii, mai degrabă decât să caute să-l cucerească. Dumnezeu lucrează, iar omul răspunde cu generozitate și credință. Dacă păstorii îi vor ajuta pe credincioși să perceapă indulgența ca pe un pas pe calea convertirii, și nu o scurtătură spirituală, aceasta va deveni de fapt un instrument pentru maturizarea și aprofundarea credinței, iar acesta este, în cele din urmă, obiectivul principal al Anului jubiliar al Sfântului Francisc. (material Vatican News, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
