Maria do Sameiro Freitas și Andrew Spiteri: Sinodalitatea este prietenie
01.07.2026, Timișoara (Catholica) - În zilele de 27 și 28 iunie 2026, Casa Calfelor Kolping din Timișoara a găzduit cursul organizat de Ordinariatul Episcopal pentru formarea facilitatorilor implicați în discuțiile dedicate temei sinodalității. Invitații cursului au fost Maria do Sameiro Freitas, membră a Consiliului Director al Centrului Evangelii Gaudium, și Andrew Spiteri, unul dintre principalii facilitatori ai Sinodului Episcopilor, expert în procese sinodale și ecleziale, recunoscut de Asociația Internațională a Facilitatorilor (IAF). Cu această ocazie, membrii biroului de presă al Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara au realizat un interviu cu cei doi invitați.
– Ce impact are asupra dvs, personal, faptul că slujiți în procesul sinodal?
Maria do Sameiro Freitas: Eu lucrez pentru un centru care se numește Centro Evangelii Gaudium, care, în ultimii cinci ani, a decis să ia în considerare sinodalitatea, acest proces sinodal, atât ca domeniu de studiu, cât și de formare. În mod firesc, pentru mine, care trebuie să urmăresc acest proces, să aleg profesorii, să mă gândesc la texte și la întregul parcurs, a fost o îmbogățire enormă, pentru că m-a ajutat, mai întâi, să pătrund mai profund în procesul sinodal al Bisericii și să înțeleg cu adevărat importanța acestui stil de a fi al Bisericii, care este sinodalitatea. În același timp, m-a ajutat și în relațiile mele personale, în comunitate, în tot ceea ce fac și în societate. M-a ajutat să pun în practică aceste trei cuvinte atât de importante: comuniune, participare și misiune. De aceea, pot spune că mă simt mult mai „în interiorul” Bisericii, iar, în același timp, acest proces mă ajută la o convertire aproape zilnică.
– Lucrați în diverse comunități și culturi bisericești. Care a fost acea situație care v-a pus cel mai mult la încercare ca facilitator și ce concluzii ați tras din ea?
Andrew Spiteri: Există destul de des situații foarte provocatoare atunci când lucrezi ca facilitator. Îmi amintesc că, nu demult, lucram cu un grup de persoane consacrate, care doreau să aprofundeze, prin metoda sinodală, un document foarte important pentru viața lor. Știau deja că în jurul acestui document existau multe tensiuni: unii gândeau într-un fel, alții în altul. Am construit atunci împreună schița unui proces, astfel încât fiecare să poată contribui și participa într-un mod cu adevărat sinodal. Am dedicat o după-amiază reflectării asupra valorilor specifice sinodalității: ascultarea, deschiderea și disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt, pe fiecare în parte.
Ne-am pregătit bine și, a doua zi, am început întâlnirea propriu-zisă, pornind de la acel document. Însă prima persoană care a dorit să ia cuvântul – și a insistat să o facă – nu participase la sesiunea de pregătire. Când i-am oferit cuvântul, a început într-un mod foarte agresiv să vorbească despre tot răul pe care îl trăise în trecut. În acel moment a trebuit, într-adevăr, să intervin ca facilitator, deși nu a fost deloc ușor. O parte esențială a rolului facilitatorului este să protejeze spațiul de dialog, să păstreze acel cadru în care fiecare persoană poate vorbi în siguranță. Am intervenit, așadar, cu fermitate și i-am reamintit valoarea fundamentală a procesului nostru, invitându-l să respecte acordul pe care îl stabilisem împreună. A spus că este de acord, însă imediat după aceea a revenit, cu aceeași intensitate, la experiențele din trecut. A trebuit să intervin din nou, reamintind valorile pe care ni le-am asumat: ascultarea profundă, evitarea judecării trecutului și formularea intervențiilor într-un spirit de ascultare și respect față de ceilalți. În cele din urmă, a intrat în această dinamică și și-a schimbat atitudinea. Desigur, pentru mine nu este niciodată simplu să intervin, pentru că trebuie să fim atenți să nu pierdem acest climat de ascultare profundă. Lecția pe care am învățat-o a fost, pe de o parte, că este important să ne asigurăm că întregul grup acceptă regulile procesului și modul în care dorim să parcurgem împreună acest drum. Pe de altă parte, pentru mine, ca facilitator, rămâne esențial să fiu mereu atent la protejarea spațiului sacru în care lucrăm împreună.
– Baza unei discuții sinodale fructuoase o constituie încrederea și deschiderea. Din propria dvs experiență, ce anume contribuie cu adevărat la construirea acestei încrederi într-o comunitate bisericească?
Andrew Spiteri: Aceasta este o întrebare foarte frumoasă și îmi amintește atât de ceea ce spunea Papa Francisc, cât și de ceea ce subliniază acum Papa Leon al XIV-lea: trebuie să intrăm în dialog unii cu alții dezarmați, văzând în celălalt o valoare, chiar dacă are idei diferite de ale mele. De exemplu, să vorbim pentru a înțelege, și nu pentru a-i convinge pe ceilalți de propriile noastre idei. Să vedem binele din celălalt, chiar dacă are un mod de a gândi sau de a aborda lucrurile diferit de al nostru. În fond, sinodalitatea ne invită și ne provoacă să ne dezarmăm, să ne oferim cu sinceritate propriile idei și să fim liberi, pentru a căuta acel „fragment de adevăr” care se află în fiecare dintre noi, astfel încât să ajungem împreună la un adevăr mai deplin. Iar acest lucru presupune un angajament din partea fiecăruia dintre noi: să devenim prieteni, să practicăm ascultarea profundă și să vedem binele care există în fiecare persoană, chiar dacă nu este vizibil imediat sau uneori rămâne ascuns. Cred că acestea sunt îndemnurile pe care ni le oferă ambii Papi, învățându-ne să parcurgem împreună drumul sinodal în spirit de comuniune.
– Care sunt neclaritățile legate de sinodalitate sau de rolul de facilitator cu care vă confruntați cel mai des?
Andrew Spiteri: Este o întrebare foarte interesantă, pentru că ne confruntăm destul de des cu această situație. În ceea ce privește sinodalitatea, cred că există, și vor exista întotdeauna, percepții foarte diferite. Unii o consideră o amenințare, crezând că va duce la haos. Îmi amintesc de un paroh care spunea: „Îmi este greu și așa cu consiliul parohial. Dacă le mai dau tuturor cuvântul, va fi un haos total. Așa că îi las să vorbească, iar apoi decid eu.”
Tocmai aici Papa Leon al XIV-lea subliniază, cu multă delicatețe, valoarea construirii împreună. Așa cum spuneam și mai devreme, este vorba despre capacitatea de a descoperi mica sau marea parte de adevăr pe care fiecare dintre noi o poartă. De aceea, marea provocare este să înțelegem că a merge împreună este un dar, nu o amenințare. Este o îmbogățire, nu ceva care ne aruncă în haos. Este ceva care ne oferă – folosind o imagine dragă Papei Francisc – posibilitatea de a respira cu doi plămâni. Nu doar cu unul, al meu, ci și cu celălalt, care reprezintă contribuția, experiența și intuițiile celorlalți. O altă neînțelegere pe care o întâlnesc adesea se referă la facilitare și la rolul facilitatorului. Această slujire, această misiune de a crea și de a păstra un spațiu sigur, în care grupul poate chiar să greșească, dar să continue să meargă împreună, să se înțeleagă, să exprime ceea ce trăiește și să caute împreună răspunsuri, nu este întotdeauna înțeleasă. Uneori există riscul ca facilitatorul să încerce să conducă grupul spre concluziile pe care și le dorește el. Aceasta nu mai este facilitare, ci manipulare.
Facilitarea este, în schimb, o adevărată slujire. Așa cum s-a spus și în cadrul Sinodului, ea este un dar și un serviciu oferit persoanelor, pentru ca acestea să poată descoperi împreună, în lumina experienței lui Dumnezeu pe care o trăiesc în comunitate, lumina necesară pentru a discerne și pentru a lua deciziile potrivite.
– Dacă ați putea oferi un singur sfat Bisericii locale pentru construirea unei culturi sinodale, care ar fi acesta?
Maria do Sameiro Freitas: Eu, sincer, am rămas foarte impresionată de această vizită și de această Dieceză, pentru că aici există deja un parcurs care s-a construit de-a lungul acestui an. Mai multe persoane au participat la cursul pe care l-am organizat la Centrul Evangelii Gaudium, iar acest lucru a fost o adevărată îmbogățire, atât pentru întregul curs, cât și pentru toți cei implicați. Faptul că aproximativ 30 de persoane din România au făcut parte dintr-un grup internațional format din 60-70 de participanți a fost o prezență semnificativă și a contribuit la bogăția schimbului de experiență care a avut loc. Ceea ce văd eu în această Dieceză este că există deja un parcurs foarte viu, aflat în plină desfășurare, un drum care merge înainte și care a început cu adevărat în urmă cu câțiva ani. Acest lucru se datorează și faptului că ați avut harul ca Episcopul dumneavoastră să participe la cele două Adunări Generale Ordinare ale Sinodului.
În ceea ce privește sfatul meu, cred că cel mai important lucru este exact ceea ce spunea și Andrew: să mergeți împreună, să construiți acest spirit de familie în care fiecare să se simtă parte a Bisericii. Poate nu toți în același mod – pentru că acest lucru este imposibil – dar fiecare să poată spune: „Biserica este și a mea, particip la viața ei și sunt coresponsabil pentru misiunea ei”. Cred că acestea sunt ideile care exprimă cel mai bine esența sinodalității și care, în cele din urmă, se pot rezuma într-un singur îndemn: să construim cu adevărat un spirit de familie între noi toți.
– După ce vom recunoaște că reînnoirea sinodală a prins cu adevărat rădăcini în Biserica locală? Există semne concrete și, dacă da, care sunt acestea?
Maria do Sameiro Freitas: Cred că răspunsul se află chiar în ceea ce am văzut împreună la cursul pe care l-am desfășurat aici. Am văzut participare. Am văzut cum preoții, persoanele consacrate și ceilalți participanți au fost împreună, în cadrul acestui atelier de două zile, ca o adevărată familie. Nu simțeai diferența dintre preoți, persoanele consacrate și cei care participau pentru prima dată, fără să aibă multe cunoștințe despre procesul sinodal, pentru că au fost prezenți și astfel de participanți. De aceea, cred că reînnoirea sinodală se recunoaște după atmosfera care se creează, după spiritul care există între oameni. Și cred că se vede și în felul în care acest spirit iese din bisericile și comunitățile noastre spre lume. De exemplu, un preot îmi povestea cât de mult îi ajută acest spirit să-i invite și pe alții; după Sfânta Liturghie oamenii rămân împreună, stau de vorbă, poate beau o cafea și continuă comuniunea.
Toate aceste lucruri conduc spre misiune, pentru că, așa cum a subliniat Papa Francisc, iar Papa Leon repetă adesea, comuniunea și participarea sunt orientate spre misiune. Ca Biserică, avem această mare responsabilitate de a fi semn al unității lui Dumnezeu. Și aceasta nu este deloc puțin lucru, ci este esențial. Este, de altfel, chiar una dintre marile afirmații ale Conciliului Vatican II. Mai ales în vremurile pe care le trăim, când vedem o societate atât de polarizată, dificultăți pretutindeni, războaie și un limbaj tot mai agresiv, care nu conduce nicăieri, este important ca noi, ca Biserică, să aducem acest spirit în parohiile și în comunitățile noastre. Chiar dacă, la început, nu vom realiza lucruri spectaculoase, toate acestea pot contribui nu doar la reînnoirea Bisericii, ci și a societății. Cred că vom vedea cu adevărat roadele procesului sinodal atunci când ele vor deveni vizibile și în jurul nostru, în societate: când oamenii se vor implica mai mult, vor avea mai mult curaj și vor face tot mai mult pentru a mărturisi și a transmite credința creștină. Acestea vor fi, cred eu, semnele că procesul sinodal continuă și aduce rod. (Biroul de presă al Episcopiei de Timișoara)
