O viaţă dedicată unităţii Orientului şi Occidentului creştin (III)

21.11.2003, Vatican (Catholica) - Continuăm cu ultima parte din interviul pe care renumitul iezuit Cardinalul Thomas Spidlik l-a acordat agenţiei Zenit. Cardinalul Spidlik este de origine cehă, profesor la Institutul Oriental Pontifical. În anii `90 a îndeplinit diferite misiuni importante în Rusia, în timpul cărora s-a întâlnit cu preşedintele Boris Yeltsin şi cu Patriarhul Ortodox al Moscovei Alexei al II-lea (1992). În 1995, a predicat exerciţii spirituale Papei şi Curiei Romane.

– Ce putem învăţa noi occidentalii din bogata spiritualitate răsăriteană?
– Nu este ceva ce ne lipseşte nouă occidentalilor. Mai degrabă, există diferite accente în cele două tradiţii spirituale. Unele aspecte sunt mai mult subliniate în Vest iar altele în Est. De exemplu, personal întâmpin mai multă dificultate în a accepta spiritualitatea Inimii lui Isus sau să vorbesc despre inima omului. Pentru noi, occidentalii a fost întotdeauna mai important să lăsăm intelectul şi voinţa să vorbească; sentimentele ni se par prea banale pentru noi. Denigrăm inima. În schimb, în Biblie se vorbeşte mult despre inimă; Duhul Sfânt sălăşluieşte în inima omului. De aceea, acum zece ani, prima mea carte, în care am vorbit despre importanţa inimii, a provocat perplexitate şi dificultate, deoarece părea că abundă în sentimentalism. Dar acum este acceptată la nivel general, şi foarte curând va fi publicată traducerea ei în italiană de către Editura Vaticanului. Cartea este despre renumitul eremit rus Teofan pustnicul, iar subtitlul este tocmai „Rugăciunea inimii”.

Odată am participat la un congres în Creta cu ortodocşii, iar contribuţia mea consta în a vorbi despre „rugăciunea inimii la Sf. Francisc de Assisi şi Sf. Ignaţiu de Loyola”. Un prieten de-al meu ortodox, un profesor de la Salonic, mi-a spus că nu ar trebui să vorbesc pe această temă deoarece rugăciunea inimii este o formă specific ortodoxă de rugăciune. Totuşi, am răspuns: Dacă arăt că rugăciunea inimii există şi în tradiţia occidentală, îmi cumperi o sticlă de vin? Şi în final am câştigat. Aşadar, şi noi avem această bogăţie spirituală, dar terminologia noastră tehnică a devenit prea raţionalistă şi de aceea am creat categorii prea rigide. Acum este necesar să ne întoarcem la inimă.

– Dar această dezbatere teologică exista deja în evul mediu, când călugării de la Muntele Athos care practicau spiritualitatea isihasmului, adică rugăciunea inimii, au discutat cu teologii occidentali, influenţaţi de teoria scolastică.
– Da, desigur, dar dispute existau şi între franciscani şi dominicani. Aceste comparaţii între diferite spiritualităţi a servit la a specifica semnificaţia unui anume termen, dar apoi au apărut argumente inutile. Într-adevăr, este necesar să căutăm să înţelegem în ce sens teologii utilizează anumiţi termeni, dacă acest lucru nu este clar, putem continua discuţia până mâine dimineaţă.

– Probabil au fost şi probleme de limbaj care au creat aceste neînţelegeri: grecii nu înţeleg latina şi invers.
– Cred că şi aceasta este o problemă astăzi. Oamenii se amestecă între ei, mentalităţile lor sunt atât de diferite. Dacă nu există efort de a înţelege mentalităţi diferite, vor apărea constant fanatisme. Fanatismul vine din faptul că un termen este absolutizat fără a ne gândi cum îl înţeleg ceilalţi. De exemplu, odată am văzut vietnamezi în Statele Unite care au părăsit Biserica Catolică pentru a urma o sectă deoarece înţelegeau ceremonia lor mai bine. Odată am fost în Congo şi am predat un curs de spiritualitate seminariştilor din Kinshasa, iar africanii mi-au spus că această abordare este mai uşor de înţeles pentru ei decât conceptele abstracte ale teologiei franceze. Simţeau că e mai aproape de mentalitatea lor. De aceea, atunci când este transmis creştinismul în ţările africane sau asiatice este necesar să încercăm să pătrundem în mentalitatea lor.

– Revenind din nou la Biserica Ortodoxă…
– Atenţie, nu-mi place această distincţie între ortodocşi şi catolici. Nu merg niciodată să vizitezi nişte ortodocşi, merg să vizitez nişte prieteni. Iar prietenii mei mă primesc întotdeauna bine. Nu-mi plac aceste categorii, aceste generalizări, deoarece fiecare om este diferit. Dacă nu suntem prieteni, cum putem discuta despre aceste lucruri? Este necesar să devenim prieteni. Fără încredere credinţa nu poate fi discutată. Nu este ceva mecanic.

– Astăzi, de fapt, Papa l-a primit pe preşedintele Putin în Vatican. Acum câteva zile, Putin a spus într-un interviu în „Il Corriere della Sera” că misiunea sa nu constă prea mult în a-l invita pe Papa în Rusia ci, mai degrabă, în a ajuta cele două Biserici să se apropie. Ce credeţi despre această misiunea a preşedintelui Putin?
– Aceasta este meseria politicienilor, nu a mea. Odată, când le-am putut însoţi pe soţia preşedintelui Elţîn şi pe cea a ministrului de externe Ivanov la Capela „Redemptoris Mater”, explicându-le ideea din spatele acelei capele, Dna. Ivanov mi-a spus că a citit în franceză cartea mea despre misticii ruşi. Atunci i-am dat şi cartea mea „Ideea rusă”. Nu-i sfidez pe politicieni, dar în fond este vorba de crearea unor relaţii personale.

– Dar cea mai mare dorinţă a Papei este să poată vizita Rusia înainte de a muri.
– Ziarele spun acest lucru. Dar de ce nu şi-ar dori un Papă slav să se întâlnească cu alţi slavi? Fiecare creştin ar trebui să-şi dorească să fie uniţi creştinii, şi Papa poate dori şi el acest lucru. Dar cum se va realiza, va depinde de alte circumstanţe.