„Petru zilelor noastre îi poate întări în credinţă pe fraţi săi”

03.09.2003, Bucureşti (Catholica) - În discursul rostit în cadrul manifestării „O punte între Orient şi Occident. Căile Pontificatului lui Ioan Paul al II-lea”, organizată la Bucureşti de către Institutul Italian de Cultură, în cinstea aniversării a 25 de ani de pontificat ai Papei, PS Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, a pornit de la cuvintele pe care Mântuitorul i le-a adresat lui Simon Petru la Cina cea de Taină: „Iar tu, … Simone, …, oarecând, … întăreşte-i pe fraţii tăi”.

Episcopul greco-catolic a evidenţiat câteva situaţii din viaţa personală şi a Bisericii în care a simţit faptul că Sfântul Părinte îşi îndeplineşte această misiune, de a-i întări în credinţă pe fraţii săi. Astfel, în ziua de duminică, 22 octombrie 1978, tânăr student fiind, asculta la radio, împreună cu întreaga familie, ca în fiecare duminică, Sfânta Liturghie de la Vatican, dar cu o emoţie deosebită: „urma să primim binecuvântarea noului Papă. Eram şi noi un grup de credincioşi din rezistenţă, pierduţi în lume, dar mereu urmăriţi de securitate iar acea binecuvântare a venit peste noi pe undele radioului ca un balsam pentru a ne `întări`: Papa era unul care cunoştea comunismul, Papa cu adevărat ne va fi mereu aproape, Papa ştie de Biserica Tăcerii, de Biserica Greco-Catolică din România.”

PS Virgil a vorbit apoi despre prima sa întâlnire cu Sfântul Părinte: „Papa m-a bătut pe umăr dar eu nu ştiu nimic ce mi-a spus pentru că era cea mai fericită zi din viaţa mea. Când m-am trezit la realitate mi-am dat seama de un lucru – Petru zilelor noastre m-a întărit”. „Apoi l-am întâlnit adesea pe Sfântul Părinte şi am început să înţeleg valoarea călătoriilor dânsului pe drumurile lumii pentru a se întâlni cu oamenii, dialogând în spirit ecumenic, intrând firesc în temple, moschei sau sinagogi şi văzând mereu în celălalt un aproape, un frate pe care trebuia să-l `întăreasca` prin puterea şi lucrarea harului Spiritului Sfânt după îndemnul Domnului.”

Episcopul de Oradea a mai amintit atmosfera de entuziasm în care a fost întâmpinat Papa cu ocazia vizitei sale în România, din 7-9 mai 1999. „Am văzut coborând pe scara avionului un om bătrân: piciorul îl durea şi şchiopăta, mâna stângă îi tremura şi se sprijinea pe un baston, vocea îi era obosită de ani dar Papa nu dorea să ascundă aceste lucruri. Venea în România un Papă care evident purta crucea Bisericii, nu am primit un Papă conchistador ci un om al lui Dumnezeu care simţea responsabilitatea pe care Domnul i-a pus-o pe umeri.”

„În Catedrala Sfântul Iosif Papa a întâlnit un alt om bătrân şi bolnav: Cardinalul Todea. Când s-a aplecat să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute, parcă era un alt Mântuitor care vroia să şteargă de pe faţa Cardinalului, de pe faţa României lacrimile şi durerea întregii suferinţe şi dureri îndurate în lungi ani de temniţi şi teroare. Nu există rană pe care acest Papă să nu o fi deplâns în reculegere, în iertare şi în iubire pentru a ne face să înţelegem că doar acesta este Calea”, a afirmat Preasfinţitul. Arătând că toţi, ortodocşi şi catolici, au simţit atunci faptul că „Petru zilelor noastre îi poate întări în credinţă pe fraţi săi”, Episcopul a încheiat: „Eu sunt convins că Papa iubeşte pe români şi iubeşte România, (…) sunt convins că suferinţa sa de fiecare zi o oferă lui Dumnezeu şi pentru fiecare dintre noi, sunt convins că prin tot ceea ce dânsul este şi reprezintă reuşeşte să ne `întăreasca` fiindcă şi noi suntem fraţii săi.”