„Valorăm atât cât putem suferi”
24.05.2003, Blaj (Catholica) - În ultima Ediţie Specială, din seria celor trei transmise de Catholica, cu ocazia împlinirii acum două zile a unui an de la trecerea la Domnul a Cardinalului Alexandru Todea, este prezentată perioada de după eliberare, atât a sa din închisoare, cât şi după punerea – formală – în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma, în 1989.
La scurt timp după reîntoarcerea sa la Reghin, la 5 august 1964, a început să trimită către conducerea României memorii pentru libertatea Bisericii, memorii care denotau, încă de la început, o bună cunoaştere a realităţii politice şi sociale din ţară şi din lume, privită din perspectiva credinţei: „Am ferma şi nezdruncinata convingere că Împăratul Veacurilor permite decăderea vieţii pe planeta noastră, permite degradarea omului, permite haosul în care se zbate cultura şi civilizaţia (…) pentru ca toată lumea să vadă că eforturile fără Dumnezeu sunt sortite eşecului, după vorba psalmistului: `Dacă Dumnezeu nu va păzi cetatea, în zadar se ostenesc cei ce o păzesc`.”
După ce, în 1979, a cumpărat o căsuţă, şi nu a mai trebuit să se teamă de expunerea gazdelor sale la pericol, „activitatea sa a evoluat în direcţie pastorală. A început să celebreze liturghii cu public, al cărui număr creştea de la o liturghie la alta. Cu timpul s-au instalat chiar difuzoare, pentru că lumea nu mai încăpea în casă.” Când Securitatea a încercat să îl determine să înceteze activitatea publică, mai ales înmormântările, din cauza participărilor masive, „a declarat că activitatea sa pastorală nu este dependentă de stat, pentru că preoţia este darul lui Dumnezeu, şi Lui trebuie să-i dea socoteală, deci e hotărât să oficieze fiecare înmormântare unde e solicitat, chiar de ar şti că securitatea apoi îl aşează lângă cel înmormântat”.
În perioada 1983-1990 a scris 17 scrisori pastorale „pentru a întări pe credincioşi în răbdare, pentru a le arăta măreţia fidelităţii lor în ciuda tuturor greutăţilor, pentru a-i trezi la conştiinţa importanţei urmării lui Cristos pe Calea Crucii româneşti”. „Casele noastre, în care am cîntat Catavasiile Buneivestiri, am cîntat Paraclisul şi Acatistul, în care am recitat Rozarul, am adorat şi am celebrat sfânta Liturghie, în care prin dezlegările sacramentale am alinat suflete împovărate, să devină locuri de pelerinaj. Casa în care un preot al Bisericii Române Unite cu Roma celebrează litughia şi se trudeşte să trăiască în har, este loc de pelerinaj”.
După decembrie 1989, o preocupare importantă a sa a fost redeschiderea cât mai repede a Seminarului Teologic; dorinţa mare de a asigura gratuitatea formării preoţilor „se trăgea de la amintirea plină de gratitudine pe care o păstra formaţiei de la Roma, şi o dorea o dovadă a iubirii sale părinteşti pentru noile generaţii de preoţi, în mâna cărora punea, cu deplină încredere în planul Providenţei, viitorul Bisericii”.
Începând din 22 aprilie 1992, pentru Cardinalul Alexandru Todea a început un nou capitol de suferinţă, o nouă „coroană de spini”, pe care a purtat-o cu dragoste, pentru convingerile pentru care şi-a cheltuit întreaga viaţă. După accidentul cerebral suferit, „cei zece ani care l-au despărţit de cununa gloriei au devenit ani de rugăciune, de adorare perpetuă, sacrificiu de suferinţă şi răbdare pentru cei `cu credinţă şi fără de credinţa`, pentru ca să se împlinească arderea de tot oferită la hirotonire: `Tuturor toate m`am făcut… ca să fie Dumnezeu totul întru toate`.”
Înainte de a împlini 90 de ani, o scrisoare plină de dragoste a Sfântului Părinte a fost ultima mare bucurie a Cardinalului pe pământ: „Mulţumesc Venerat Frate, pentru acest strălucit exemplu de iubire pentru Domnul, care v-a determinat să rezistaţi la toate încercările, făcând din dumneavoastră un punct de referinţă stimulant pentru noile generaţii.” Cardinalul a trecut la răsplata veşnică exact o săptămână mai târziu, 22 mai. „În clipa plecării a mai deschis o dată ochii, în semn de bun rămas. Apoi, ca unul care a învins, a închis ochii şi s-a liniştit. Realizase din plin, ceea ce, într-o altă zi de miercuri, cu 63 de ani în urmă, în 13 decembrie 1939, notase în jurnalul său de student teolog: `Am lucrat bine. Cu viaţa spirituală binişor: Valorăm atât, cât putem suferi. Cel mai bun lucru e a fi cu Isus pe Cruce…`.”
