Exerciţii Spirituale în Vatican (III): „Chipul lui Dumnezeu”
13.03.2003, Vatican (Catholica) - În Vatican continuă Exerciţiile Spirituale la care participă Papa Ioan Paul al II-lea şi colaboratorii săi apropiaţi din Curia Romană. În a treia zi a exerciţiilor, Mons. Angelo Comastri, predicatorul exerciţiilor, a vorbit despre Dumnezeu care-i iubeşte pe oameni aşa cum un părinte îşi iubeşte fiii. Arhiepiscopul sanctuarului din Loreto a oferit la Radio Vatican o sinteză a acestor meditaţii:
„În această zi, ochii noştri sunt îndreptaţi spre Isus. Privim cu atenţie chipul lui Isus cu siguranţa că El este Fiul lui Dumnezeu şi deci că Isus este cel care îl face cunoscut pe Dumnezeu şi este singurul care îl poate face cunoscut pe Dumnezeu în mod deplin. La începutul Scrisorii către evrei scrie: `Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin profeţi; în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul`. Aşadar noi privim spre Isus şi privind spre Isus descoperim misterul lui Dumnezeu. Şi iată surpriza: privind spre Isus ne dăm seama că chipul lui Dumnezeu este total diferit de cum ni-l imaginăm noi. Părintele Werenfried, renumitul `părinte slănina`, a făcut odată această afirmaţie: `Omul este mult mai bun decât credem noi, dar – permiteţi-mi să o spun – şi Dumnezeu este mult mai bun decât ne imaginăm noi`. Şi privindu-l pe Isus ne dăm seama de adevărul acestei afirmaţii…
Într-o zi Isus s-a aflat în faţa unor persoane care murmurau, iar murmurările au însoţit mereu drumul lui Isus printre oameni. Dar de ce murmurau? Pentru că Isus era prea bun. Ceea ce uimea era excesiva sa bunătate, ia în Luca, la capitolul 15, există o introducere la capitol care e particulară. Spune evanghelistul: `Murmurau – verbul e la imperfect, ceea ce înseamnă că făceau asta de ceva vreme; murmurau, făceau asta în continuu – şi spuneau: Acesta primeşte la sine pe păcătoşi (ceea ce era scandalos) şi mănâncă cu ei. Acest lucru scandaliza: îi primeşte la sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei. E un lucru absurd, acesta nu poate veni de la Dumnezeu. Şi iată răspunsul lui Isus: voi nu-l cunoaşteţi pe Dumnezeu.
Aceasta este premisa pe care Isus nu o spune, dar face să se înţeleagă acest lucru. Dumnezeu este asemenea unui păstor care având 100 de oi, dacă pierde una dintre ele, nu spune `îmi ajung 99`, ci iese din stână şi merge să caute oaia pierdută…
Când a regăsit-o, nu o ia la şuturi, ci o pune pe umerii săi şi fericit o duce în stână. `Zic vouă: că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos`. Acesta este misterul lui Dumnezeu. În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă. Şi Isus adaugă o altă parabolă: Dumnezeu este asemenea unei femei care are zece monede preţioase, pierde o monedă şi-şi pierde pacea. Dar cum, Dumnezeu e în spatele acestei imagini? Nouă ne pare paradoxal, dar Isus a folosit-o. Da, Dumnezeu este asemenea acestei femei care atunci când pierde o monedă preţioasă îşi pierde pacea. Moneda preţioasă pentru Dumnezeu este omul. În faţa lui Dumnezeu suntem preţioşi…
În faţa lui Dumnezeu, fiecare dintre noi este preţios şi această siguranţă trebuie să ne umple inima de o mângâiere imensă. Însă Isus adaugă o altă parabolă. Dumnezeu este asemenea unui tată. Un tată care are doi fii şi în mod paradoxal amândoi pleacă de-acasă. Voi veţi spune: nu, a plecat unul singur! Nu, nu! Au plecat amândoi. Primul a plecat fizic, celălalt a plecat cu inima. Dar amândoi pleacă. Este un părinte rănit, un părinte cu inima însângerată. Şi ce face acest tată? Atunci când fiul care i-a trântit uşa în nas se întoarce, în textul grec al Sfântului Luca scrie: tatăl îl văzu de departe şi s-a emoţionat. Termenul pe care îl foloseşte face referinţă la pântecele feminin. S-a emoţionat profund, ca o femeie, ca o mamă şi în timp ce alerga a căzut pe grumazul lui şi l-a îmbrăţişat cu mare afecţiune. Este minunată imaginea acestui tată! Iar când al doilea fiu face cunoscută inima sa care e diferită de a tatălui – e şi el un fiu care a plecat – spune Evanghelia că tatăl a ieşit să-l roage.
Este paradoxal acest chip al lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire, iar unica forţă pe care o are Dumnezeu este forţa iubirii, este atotputernicia iubirii… Aceasta este marea veste creştină. Aceasta este Evanghelia, vestea cea bună pe care o posedă numai creştinismul, şi pe care o vesteşte numai creştinismul, deoarece creştinismul nu este o religie făurită de oameni ci o revelaţie care vine de la Dumnezeu”.
