Pr. Eugen Popa: Doi plămâni. Răsărit şi Apus. Epicleza

06.11.2002, Cluj-Napoca (Catholica) - La Casa de Editură Viaţa Creştină a apărut o nouă lucrare a pr. Eugen Popa: „Doi plămâni. Răsărit şi Apus. Epicleza”, în care tratează câteva elemente care diferenţiază spiritualitatea şi liturgia răsăriteană de cea apuseană, şi invită la a le considera elemente prin care ne putem îmbogăţi unii de la ceilalţi.

Pornind de la nemulţumirile unora că nu este suficient de răspândită Calea Crucii în Biserica Română Unită, şi ale altora care susţin că greco-catolicii nu ar trebui să recite Rozariul, deoarece aceasta este o devoţiune de origine apuseană, în prima parte părintele prezintă câteva devoţiuni „apusene”, arătând cum ele se pot încadra foarte bine şi în adevărata spiritualitatea orientală.

Vorbind despre obiceiul din Răsărit de a se repeta de mai multe ori unele rugăciuni, pr. Eugen se întreabă, referindu-se la Rozariu: „dacă e răsăritean a spune de 40 de ori `Doamne, îndură-te spre noi`, de ce n-ar fi răsăritean a spune de 50 de ori Născătoarea?”. În ce priveşte Calea Crucii, aceasta este o devoţiune de origine răsăriteană: „credincioşii care mergeau la Ierusalim în pelerinaj obişnuiau să parcurgă şi drumul ce l-a făcut Isus purtându-şi crucea”; după ocuparea Palestinei de către arabi şi apoi turci, „pentru a-şi îndeplini dorinţa de a parcurge Calea Crucii, apusenii au reprodus-o în icoane pe care le-au amplasat fie în jurul bisericii fie pe pereţi în exterior sau în interior”.

Referitor la cinstirea Sfintei Euharistii, părintele ne îndeamnă să nu uităm prezenţa lui Cristos în Sfintele Taine; El, care este „Culmea doririlor” noastre (Paraclis), „ne priveşte, ne iubeşte şi aşteaptă un gând, un act de credinţă, de iubire, o vizită pe care s-o facem anume”. „Înainte de 1948, Părinţii bazilieni au întocmit o ceremonie de binecuvântare euharistică, compusă din ectenii, rugăciuni potrivite şi apoi binecuvântarea amintită [cu Sfintele Taine] de la sfârşitul Sfintei Liturghii [bizantine]”, mai adaugă pr. Popa.

„Devoţiunea către Inima lui Isus, chiar dacă s-a născut – prin felul în care se practică – în urma revelaţiilor Sfintei Margareta, ea îşi are baza în Scriptură, care ne îndeamnă să îi dăm deosebită atenţie şi să o cinstim”. În continuare, fostul rector al Institutului teologic greco-catolic din Cluj-Napoca mai remarcă asemănarea dintre rugăciunea „Îngerul Domnului” şi primele icosuri din Acatistul Maicii Domnului, ambele amintind Buna Vestire cu conceperea şi întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În partea a doua, un spaţiu amplu este acordat Epiclezei, invocarea Spiritului Sfânt pentru a transforma darurile aduse la Sfânta Liturghie în Trupul şi Sângele lui Cristos, şi pe cei care se vor cumineca, pentru ca „să fie întăriţi în credinţă şi să ajungă la iertarea păcatelor şi la viaţa de veci”. Legat de disputa privind momentul în care se petrece transformarea, părintele afirmă: „Ne legăm de timp, de moment, când în realitate se săvârşeşte o taină ce depăşeşte timpul, o realitate ce depăşeşte lumea aceasta… Prefacerea nu e sesizată prin simţuri ci rămâne numai obiect al credinţei, speranţei şi iubirii”.

Încheiem cu îndemnul pe care ni-l adresează pr. Eugen Popa: „Să cunoaştem deci respiraţia spiritualităţii răsăritene, aptă să ne ridice, prin slujbe solemne, prin simboluri ale prezenţei lui Dumnezeu, transformând adâncul sufletului şi legând pământul de cer, dar pe de altă parte să aspirăm şi din celălalt plămân […] cu ceea ce o poate întări şi lega de nevoile timpurilor de acum.”