Andrea Riccardi despre Conciliul Vatican II

15.10.2002, Roma (ZENIT) - Conciliul Vatican II nu a reformat Biserica Catolică pentru câţiva ani – planul său, de fapt, trebuie să continue să fie acceptat şi trăit, spune Andrea Riccardi.

Riccardi, profesor de istorie contemporană la o Universitate din Roma, şi fondator al Comunităţii Sant`Egidio, a colaborat la cartea „Istoria creştinismului: crize şi reînnoire – din 1958 până în zilele noastre” volumul XIII (Borla-Citta Nuova). Textul va fi pus în vânzare în Italia începând de săptămâna viitoare.

În prolog, Riccardi scrie că volumul dezvăluie „complexitatea lumii creştine”. În acest interviu pentru Radio Vatican, el explică de ce.

– În ce măsură a fost pus în practică mesajul Conciliului Vatican II?
– Conciliul Vatican II nu a fost un Conciliu pentru câţiva ani. Nu este un plan pentru reformă. În schimb, el se adresează mai mult decât unei singure generaţii marcând viaţa Bisericii. El a fost pus în practică, dar în parte trebuie să continue să fie primit în situaţia actuală în care trăieşte lumea, în care trăieşte Biserica.

– Cum poate fi primit acum Conciliul?
– Sunt câteva puncte importante. Primul îl constituie problema Liturgiei, care trebuie să fie studiată în profunzime, deoarece consider că Liturgia este esenţa Bisericii, şi Conciliul a propus din nou Liturgia ca centrul poporului lui Dumnezeu care, mai presus de toate, ascultă Cuvântul Domnului, este hrănit prin Sacramente, şi se adresează Tatălui în rugăciune.

În plus, există „Dei Verbum”. Trebuie să pătrundem mai mult în Biblie, afirmând primatul Cuvântului lui Dumnezeu, care este legat de viaţa tuturor credincioşilor. Astfel, dintr-o Biserică ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dintr-o Biserică ce îşi cântă rugăciunea, care se roagă în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, în prezenţa Domnului, trebuie să răsară un mesaj de bucurie şi speranţă – „Gaudium et Spes” -, de compasiune pentru dificultăţile oamenilor, „pentru toţi, în special pentru cei mai săraci”, aşa cum obişnuia să spună Papa Ioan al XXIII-lea.

– Conciliul a dat un caracter ecumenic activităţii Bisericii Catolice. În legătură cu aceasta, ce progres s-a realizat în ultimul timp în dialogul ecumenic?
– Enorm. În relaţie cu Bisericile Ortodoxe, dar şi cu cultele evanghelice, Biserica Catolică a făcut un enorm progres în fraternitate şi prietenie, în cunoaştere şi înţelegere.

Dificultăţile momentului actual trebuie măsurate în lumina drumului parcurs în 40 de ani, care a fost un drum extraordinar de rapid. Astăzi, Bisericile se consideră pe sine ca parte a unui ţel unic, şi au descoperit ceea ce le uneşte, deşi există probleme care le despart.

Cred că în lumea contemporană trebuie să existe o tot mai mare înţelegere, care înseamnă solidaritate între Biserici: a acţiona în acelaşi fel deşi cu paşi diferiţi şi pe căi diferite.

– În prologul cărţii aţi scris: „Mişcarea ecumenică, deşi intensă, nu unifică o creştinătate care este încă puternic înrădăcinată în diferitele tradiţii”. Ce se va întâmpla?
– O creştinătate unificată va fi o creştinătate care va păstra pluralitatea diferitelor tradiţii şi a diferitelor moduri de exprimare. Adevărata problemă este de a merge mai departe pe drumul spre unitate, pentru ca porunca Domnului: „Ca ei să fie una” – care este rugăciunea Sa, dar în acelaşi timp porunca pe care ne-o dă nouă – să poată fi împlinită.

– O atenţie specială este acordată în volum Bisericii din America Latină şi Africa. Care va fi viitorul Bisericii în aceste locuri, care se confruntă adesea cu războaie, crize economice şi dezastre naturale?
– Am trecut de faza de optimism, când se spunea că există o a treia Biserică la uşă care ar putea înlocui Biserica apuseană.

Astăzi vedem că acea Biserică, care a fost descrisă ca a treia Biserică – Biserica din Africa, Biserica din America Latină – apare cu numeroase probleme. Pe lângă războaiele din Africa, există provocarea sectelor din America Latină şi Asia; există mari probleme care trebuie să fie tratate de Biserică în Africa şi în America Latină, care sunt foarte diferite între ele.

În Africa, în plus, există problema vestirii Evangheliei, a misiunii – toate acestea trebuie să fie abordate cu mare hotărâre. Cred că astăzi este tot mai necesar ca Biserica să aibă o atitudine primitoare şi misionară. Mă refer şi la America Latină.

– Din contextul manifestat în studiu, ce caracterizează creştinismul secolului al XXI-lea?
– Creştinismul se dezvoltă dintr-o tradiţie profundă, dar trăieşte într-o lume diferită, o lume care nu mai este bipolară, ci multipolară – o lume complexă în care ameninţările războiului şi diviziunile dintre popoare sunt puternice. Într-un anumit sens, însă, Biserica Catolică reprezintă şi o globalizare a comuniunii de credinţă, care nu are graniţe.

– Şi privind spre viitor?
– A trăi cu credinţă, cu îndrăzneală în acest timp, fără a ne lăsa prinşi în atmosfera de pesimism care atât de des înconjoară acţiunile noastre umane.