Misiunea Bisericii conduce la sfinţenie (I)

29.05.2002, Vatican (Catholica) - Numărul pe lunile mai-iunie 2002 al publicaţiei „Mesagerul Sfântului Anton” include în paginile sale un interviu luat Mons. Edward Nowak, Secretarul General al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, de către pr. Eugen Avarvarei. Reproducem în continuare prima parte a interviului.

– Beatificările şi canonizările au devenit din ce în ce mai frecvente. Care este semnificaţia acestui fenomen eclesiastic?
– Înainte de a vă răspunde la întrebare, aş vrea să ofer cititorilor „Mesagerului” câteva date mai precise. De la începutul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, în Congregaţia Cauzelor Sfinţilor am lucrat la peste 1600 de beatificări şi canonizări. Cu exactitate, au fost 1675. Prin 31 de ceremonii de canonizare, Sfântul Părinte a declarat 446 de sfinţi. S-au celebrat de asemenea 124 ceremonii de beatificare, fiind declaraţi 1229 de fericiţi. Subliniez că în multe cazuri, într-o unică ceremonie, Sfântul Părinte a canonizat sau beatificat mai multe persoane, mai ales în cazul martirilor: amintesc aici pe martirii din China (120) sau pe cei din Vietnam (116), pe martirii mexicani (25) sau pe cei spanioli (233).

– Care este atunci sensul acestei insistenţe asupra vieţii de sfinţenie?
– Răspunsul este foarte simplu: misiunea Bisericii nu ar avea sens dacă nu ar conduce pe membrii săi la viaţa de sfinţenie, înţeleasă ca viaţă de unire cu Cristos. Această unire se verifică în grade diferite. Dacă într-o persoană această unire este deplină, numită şi „eroică”, suntem în faţa unui sfânt. Cel care îşi trăieşte viaţa în conformitate cu Evanghelia, am putea spune că este un creştin „normal”; şi el se mântuieşte, obţine viaţa veşnică, care – în fond – este sfinţenia. În cazul în care se verifică însă eroicitatea virtuţilor creştine, Biserica îşi rezervă dreptul de a prezenta persoanele respective lumii întregi, spre exemplificare şi veneraţie. Sfinţenia evident este darul lui Dumnezeu. Biserica nu face decât să descopere aceste daruri, să vegheze cu iubire maternă la creşterea lor şi să le prezinte credincioşilor.

Sfinţenia este tematica fundamentală pe care Papa Ioan Paul al II-lea insistă în recenta sa Enciclică Apostolică „Novo millennio ineunte”, ce trasează itinerariul Bisericii pentru noul mileniu în care am păşit.

– Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea a întrerupt practic tradiţia care vedea în numărul sfinţilor, cu mici excepţii, doar preoţi şi surori. Ce însemnătate are „dilatarea” sfinţeniei la cei laici?
– În realitate, în istoria Bisericii avem deja nenumăraţi sfinţi laici. Să ne gândim la martirii Bisericii primare, care şi-au mărturisit credinţa cu preţul vieţii. Este adevărat că în epoca modernă există tendinţa de a identifica sfinţenia cu viaţa preoţească sau monastică. De aceea, în opinia publică îşi făcuse loc convingerea că doar preoţii şi surorile ar fi reuşit să devină sfinţi. Dar acest lucru este fals! Ioan Paul al II-lea a insistat mult asupra importanţei laicilor. Mai mult, ne-a cerut să încurajăm cauzele de beatificare ale familiilor, care pot fi un exemplu de viaţă creştinească în interiorul căsătoriei.

Personal, devin polemic cu cei care separă net pe laici de preoţi şi de surori. Mă întreb: de unde provin preoţii şi surorile, dacă nu din familiile noastre creştine? Unde m-am născut şi unde am fost educat eu sau dumneavoastră? Într-o familie creştină „normală”. Şi apoi am trăit cu toţii ca laici cel puţin primii douăzeci de ani. Preoţii şi surorile au fost laici care, la un moment dat al vieţii, au simţit chemarea divină la viaţa religioasă şi au consimţit iniţiativei lui Dumnezeu.

– În perioada postconciliară, numărul „noilor sfinţi” recunoscuţi oficial de Biserică a crescut în mod vizibil. Cum explicaţi această realitate?
– Sfântul Părinte insistă pe noua evanghelizare, adică re-prezentarea valorilor creştine şi re-descoperirea lor societăţii atinse de secularizare şi intenţionează să proclame mesajul Evangheliei şi cu ajutorul sfinţilor, adică al acelor creştini care şi-au trăit credinţa şi au practicat Evanghelia în mod radical, eroic. Ce poate fi mai convingător decât o viaţă concretă, o trăire autentică? Sfinţii sunt „oameni evanghelici”, modele de viaţă creştinească în cele mai diferite circumstanţe. În ei putem vedea cum Domnul Cristos continuă să fie prezent în lume şi cum Evanghelia rămâne mereu actuală, ba chiar se întrupează în timp şi spaţiu. Iată, în cuvinte simple, însemnătatea sfinţilor pentru lumea de azi. Dacă am înţelege că sfinţii şi fericiţii sunt un program de viaţă pentru noi toţi, mersul omenirii şi-ar schimba cursul, lumea întreagă s-ar transfigura… (va continua)