Prezentarea Enciclicei „Caritas in veritate” (I)
07.07.2009, Vatican (Catholica) - În ziua de marţi, 7 iulie 2009, în Biroul de Presă al Sfântului Scaun, a fost prezentată Enciclica Papei Benedict al XVI-lea „Caritas in veritate”, „despre progresul uman integral” adresată lumii catolice şi „tuturor oamenilor de bunăvoinţă”. Enciclica a fost pusă la dispoziţie în limbile latină, italiană, franceză, engleză, spaniolă, portugheză, germană şi poloneză. Vă oferim în continuare prima parte a prezentării realizate de redacţia în limba română a Radio Vatican.
Bine articulată, Enciclica de 142 de pagini în traducerea italiană cuprinde o introducere, şase capitole şi o concluzie, după cum urmează: Introducere; Cap. I: Mesajul Enciclicei Populorum progressio (n.r. a Papei Paul al VI-lea); Cap. II: Progresul uman în timpul nostru; Cap. III: Fraternitatea, dezvoltarea economică şi societatea civilă; Cap. IV: Progresul popoarelor, drepturi şi îndatoriri, ambient; Cap. V: Colaborarea familiei umane; Cap. VI: Progresul popoarelor şi tehnica; Concluzie.
În introducere, Papa aminteşte că „iubirea este calea magistrală a doctrinei sociale a Bisericii”. Pe de altă parte, dat fiind „riscul de a o înţelege greşit, de a o exclude din trăirea etică”, ea trebuie conjugată cu adevărul. Şi avertizează: „Un Creştinism de iubire fără adevăr poate fi lesne considerat drept o rezervă de bune sentimente, utile pentru convieţuirea socială, dar marginale” (1-4). Dezvoltarea are nevoie de adevăr. Fără el, afirmă Pontiful, „activitatea socială ajunge la bunul plac al unor interese private şi logici de putere, cu efecte dezagregatoare asupra societăţii” (5). Papa Benedict al XVI-lea se opreşte la două „criterii orientative ale acţiunii morale” care derivă din principiul „iubirii în adevăr”: dreptatea şi binele comun. Fiecare creştin este chemat la iubire şi printr-o „cale instituţională” care să exercite influenţă în viaţa polis-ului, a trăirii sociale (6-7). Biserica, reafirmă, „nu are soluţii tehnice de oferit”, are însă „de îndeplinit o misiune de adevăr” pentru „o societate pe măsura omului, a demnităţii sale, a vocaţiei sale” (8-9).
Primul capitol al documentului magisterial ilustrează mesajul Enciclicei „Populorum Progressio” a Papei Paul al VI-lea publicată în 1967. „Fără perspectiva vieţii veşnice – evidenţiază Papa Benedict al XVI-lea – progresul uman în această lume rămâne fără respiraţie”. Fără Dumnezeu, progresul este negat, „dezumanizat” (nr. 10-12). Papa Paul al VI-lea, observă Papa Benedict al XVI-lea, a subliniat „importanţa de nerenunţat a Evangheliei în construcţia societăţii conformă libertăţii şi dreptăţii” (nr. 13). În altă enciclică, `Humanae Vitae`, Papa Paul al VI-lea „arăta legăturile strânse dintre etica vieţii şi etica socială”. Şi astăzi „Biserica propune cu tărie această conexiune” (nr. 14-15). Papa evidenţiază că „dezvoltarea este o vocaţie” din moment ce „provine dintr-o chemare transcendentă” şi este cu adevărat integrală atunci când urmăreşte „promovarea fiecărui om şi a omului întreg”. Credinţa creştină – adaugă Episcopul Romei – se ocupă de dezvoltare fără a se bizui pe privilegii sau poziţii de putere ci numai pe Cristos (nr. 16-18). „Cauzele subdezvoltării, afirmă Sfântul Părinte, nu sunt în primul rând de ordin material”: acestea se află mai întâi de toate „în voinţă, în gândire şi, mai mult, în lipsa fraternităţii între oameni şi popoare”. „O societate din ce în ce mai globalizată ne apropie unii de alţii, dar nu ne face fraţi. E necesară de aceea o tresărire de conştiinţă care să orienteze dezvoltarea economiei spre obiective pe deplin umane” (nr. 19-20).
În al doilea capitol, Papa intră în miezul Dezvoltării umane în timpul nostru. Obiectivul exclusiv al profitului „fără binele comun ca scop ultim – observă – riscă să distrugă bogăţia şi să creeze sărăcie”. Şi enumără câteva distorsiuni ale dezvoltării: o activitate financiară „cel mai adesea speculativă”, fluxurile migratoare „adesea doar provocate” şi apoi prost gestionate, şi mai departe, „exploatarea fără reguli a resurselor pământului”. În faţa unor asemenea probleme având conexiune între ele, Papa invocă „o nouă sinteză umanistă”. Criza „ne obligă să proiectăm din nou mersul nostru” (21).
Dezvoltarea, constată Papa, este astăzi „policentrică”. „Creşte bogăţia mondială în termeni absoluţi, dar cresc disparităţile” şi iau naştere noi forme de sărăcie. Corupţia, este amărăciunea sa, e prezentă în ţările bogate şi sărace; uneori mari întreprinderi transnaţionale nu respectă drepturile lucrătorilor. De altfel, „ajutoarele internaţionale au fost adesea deturnate de la finalităţile lor, din pricina unor iresponsabilităţi” ale donatorilor şi beneficiarilor. În acelaşi timp, denunţă Pontiful, „există forme excesive de protecţie a cunoaşterii din partea ţărilor bogate, printr-o folosire prea rigidă a dreptului de proprietate intelectuală, în special în domeniul sanitar” (22).
După încetarea „blocurilor”, este amintit, Papa Ioan Paul al II-lea ceruse „o reproiectare globală a dezvoltării”, dar aceasta „s-a petrecut numai în parte”. Există astăzi „o reînnoită evaluare” a rolului „puterilor publice ale Statului”, şi este de dorit o participare a societăţii civile la politica naţională şi internaţională. Îşi îndreaptă apoi atenţia spre delocalizarea unor întreprinderi din ţările bogate în regiuni cu forţă de muncă ieftină. „Aceste procese – este avertismentul său – au comportat reducerea reţelelor de siguranţă socială” cu „pericolul grav pentru drepturile lucrătorilor”. La aceasta se adaugă faptul că „reducerile din cheltuielile sociale, adesea promovate şi de instituţiile financiare internaţionale, pot lăsa cetăţenii neputincioşi în faţa unor riscuri vechi şi noi”. De altfel, se verifică şi faptul că „guvernele, din motive de utilitate economică, limitează adeseori libertăţile sindicale”. Aminteşte de aceea guvernanţilor că „primul capital de salvgardat şi valorizat este omul, persoana în integritatea ei” (23-25).
Pe plan cultural, continuă, posibilităţile de interacţiuni deschid noi perspective de dialog, dar există un dublu pericol. În primul rând, un eclectism cultural în care culturile sunt „considerate substanţial echivalente”. Pericolul opus este „plafonarea culturală”, „omologarea stilurilor de viaţă” (26). Îşi îndreaptă astfel gândul la scandalul foamei. Lipseşte, denunţă Papa, „un set de instituţii economice în măsură” să facă faţă unei atari urgenţe. Urează recursul la „noi frontiere” în tehnicile de producţie agricolă şi o echitabilă reformă agrară în ţările în curs de dezvoltare (27).
