Rolul familiei, parohiei şi voluntariatului în viaţa unei comunităţi

30.03.2002, Cluj-Napoca (Catholica) - Vă prezentăm în continuare un interviu acordat de Nunţiul Apostolic IPS Jean-Claude Perisset, care a apărut şi în numărul pe luna martie al publicaţiei „Viaţa Creştină”.

– Cum consideră Înalt Preasfinţia Voastră rolul parohiei în drumul vocaţional pentru comuniune, pentru căsătorie, pentru viaţa consacrată şi/sau pentru preoţie?
– Rolul parohiei, ca şi comunitate de credincioşi, în aceste drumuri vocaţionale nu poate fi înlocuit, pentru că în ea tânărul sau tânăra înţelege care este misiunea Bisericii în lume. Documentul final al Congresului din 1997 pe tema vocaţiilor ne spune, în privinţa comunităţii parohiale: „Congresul European şi-a propus, printre altele, un obiectiv: să poarte pastorala vocaţională în inima comunităţilor creştine parohiale, acolo unde lumea trăieşte şi unde tinerii, în special, sunt angajaţi într-o experienţă de credinţă”. Printre diferitele mijloace ale drumului vocaţional în parohie aş sublinia din documentul menţionat că anul liturgic „este o şcoală permanentă de credinţă, în care orice credincios, ajutat de Duhul Sfânt, e chemat să crească după modelul lui Isus… Antropologia pe care anul liturgic permite să fie explorată este un autentic plan vocaţional, care-l solicită pe orice creştin să răspundă tot mai mult la chemare, printr-o misiune precisă şi personală în istorie”.

– Care este importanţa grupului vocaţional parohial?
– Are o importanţă deosebită pentru că promovează grupuri de rugăciune, zile şi săptămâni vocaţionale, cateheze şi mărturii şi tot ceea ce poate contribui la menţinerea vie a atenţiei vocaţionale. Desigur, nu va conduce numai preotul toate aceste activităţi în parohie, dar pentru că totuşi el este cel care promovează şi conduce implicarea pastorală, de el depinde ca toate acestea să fie răspândite, încurajate şi conforme scopului propus.

– Ne împărtăşiţi ceva din propria experienţă în acest domeniu?
– Îmi amintesc de propria experienţă pe când eram vicar la Geneva, cu mulţi ani în urmă. Parohul m-a numit să conduc grupul vocaţional din parohie. Am adunat pe unii dintre credincioşi, mame şi taţi, împreună cu responsabilii grupurilor de tineret şi am organizat câteva conferinţe ţinute de călugări/călugăriţe, misionari şi ghizi ai noilor forme de apostolat. În parohia mea de origine, de ani de zile dăinuie obiceiul de a recita rozariul pentru noi vocaţii şi aceasta are loc în fiecare marţi seara. Aceste iniţiative merg înainte pentru că parohul le susţine, le aduce la cunoştinţa tuturor credincioşilor prin revista parohială sau în timpul celebrărilor duminicale, şi pentru că el însuşi participă la această iniţiativă pe cât este posibil.

– Ce rol are familia?
– Familia trebuie să fie într-adevăr „biserica domestică” în care educaţia conform învăţăturilor lui Cristos nu este o povară, ci o forţă eliberatoare, care face copiii să crească spre o umanitate completă şi „epanouissante” sau „strălucitoare”. Părinţii sunt primii responsabili ai creşterii copiilor lor, nu numai din punct de vedere fizic, educativ şi profesional, ci şi din punct de vedere ecleziastic, vocaţional.

Putem vorbi astăzi de importanţa vieţii creştine cu sarcini speciale pentru misiunea Bisericii?
Sigur că da. Veţi fi poate surprinşi să auziţi vorbindu-se după viaţa preoţească şi viaţa consacrată despre această a treia categorie de vocaţii şi anume viaţa creştină angajată în serviciul misiunii bisericeşti, dar fără consacrarea vieţii prin intermediul voturilor sau promisiunilor. Şi totuşi aceasta pare a fi astăzi cea mai comună, într-o societate care face aproape o regulă din instabilitatea vieţii – şi la care îi este frică tânărului să se angajeze pentru toată viaţa.

Există tineri şi tinere, care cu generozitate, de bună voie, sunt gata să-şi consacre o parte din viaţă în voluntariat, mai ales în programe de ajutor social, fie în ţara natală, fie în ţările în curs de dezvoltare. Pot să o facă pentru doi, trei, cinci ani, dar fără un alt legământ decât angajamentul luat faţă de o instituţie care le oferă lor o astfel de posibilitate de serviciu. Unele Congregaţii misionare oferă o astfel de posibilitate de voluntariat şi pentru persoanele căsătorite, şi chiar pentru persoane care nu mai sunt tinere, dar încă sunt capabile să facă biserica să beneficieze de experienţa lor, atunci când intră la vârsta pensionării: profesori, învăţători, publicişti, artizani, jurişti etc.

– Cum vedeţi posibilităţile de voluntariat în ţara noastră?
– Aici, în România de exemplu, asociaţiile diecezane „Caritas” oferă o astfel de posibilitate: sau mai este câte cineva care este gata să colaboreze pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, prin cateheză sau prin mass-media. Oricare ar fi tipul de voluntariat, va fi necesară capacitatea de a duce la bun sfârşit serviciul pe care cineva pretinde că îl face. Biserica nu poate să încredinţeze un serviciu folositor misiunii sale unui „amator” sau unui „diletant”. Deci în sfaturile pe care dăm, va trebui să punem accent pe seriozitatea misiunii Bisericii la care trebuie să corespundă seriozitatea voluntarului care doreşte să colaboreze cu Biserica, doreşte să se implice.

– Vă mulţumim pentru interviu şi pentru îndrumările apostolice, atât de necesare în viaţa societăţii noastre. (A consemnat Gheorghe Fodor, secretar CSMR)