Cardinalul Ratzinger – 20 de ani ca Prefect de Congregaţie

23.11.2001, Vatican (ZENIT) - Cum se simte Cardinalul Joseph Ratzinger după 20 de ani în care a activat în unul dintre cele mai importante posturi din Biserica Catolică? „Mai mult ca un simplu om decât ca un Cardinal”, a spus Cardinalul bavarian în timpul unui interviu acordat pentru Radio Vatican. Născut la 26 aprilie 1917, după participarea sa la Conciliul Vatican II, ca expert, Joseph Ratzinger a devenit unul dintre cei mai proeminenţi teologi ai Bisericii.

După ce între anii 1969 şi 1977 a fost vice-rectorul Universităţii de Ratisborn, la 24 martie 1977, Papa Paul al VI-lea l-a numit Arhiepiscop de Munchen and Freising. Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit apoi, la 25 noiembrie 1981, Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Iată interviul:

– Cum poţi astăzi să ai autoritate în probleme de credinţă?
– Este cu siguranţă o sarcină dificilă, în parte deoarece conceptul de autoritate nu mai există. Faptul că o autoritate poate astăzi decide orice pare incompatibil cu libertatea de a face orice vrei. Este de asemenea dificil şi datorită numeroaselor tendinţe din timpurile noastre care se opun credinţei catolice: se caută o percepţie simplificată a lumii. De aceea, Cristos nu poate fi Fiul lui Dumnezeu, ci este doar un mit, o personalitate umană măreaţă, deoarece Dumnezeu nu putea accepta sacrificiul lui Cristos, Dumnezeu nu poate fi un Dumnezeu crud.

Într-un cuvânt, există multe idei care se opun creştinismului, şi multe adevăruri de credinţă ar trebui să fie reformulate pentru a fi adaptate omului zilei de astăzi. Totuşi, trebuie să spun că mulţi oameni mulţumesc Bisericii pentru că continuă să fie o forţă care exprimă credinţa catolică şi oferă un fundament pentru viaţă şi moarte. Acest fapt mă consolează.

– Cei 20 de ani de când sunteţi în Vatican sunt strâns legaţi de actualul pontificat. Care sunt amintirile cele mai vii pe care le aveţi din această perioadă?
– Amintirile mele cele mai vii sunt legate de întâlnirile cu Papa în marile călătorii şi în marea dramă a teologiei eliberării, când am căutat calea dreaptă. Apoi vine angajamentul ecumenic al Sfântului Părinte: acea căutare pentru o mare deschidere a Bisericii, dar, în acelaşi timp, fără a-şi pierde identitatea.

Întâlnirile obişnuite cu Papa sunt, poate, cele mai frumoase experienţe, deoarece vorbim inimă-la-inimă şi simţim intenţia noastră comună de a-l sluji pe Dumnezeu. Vedem de asemenea cum Domnul ne ajută să găsim însoţitori pe drumul nostru, deoarece eu nu fac nimic de unul singur.

Acest lucru este foarte important: nu trebuie să iei o decizie personală singur, ci în colaborare cu ceilalţi. Şi aceasta, întotdeauna în comuniune cu Papa, care are o viziune măreaţă asupra viitorului. El mă întăreşte şi mă conduce pe drumul meu.

– Dar cum este Papa? Aveţi un adjectiv care ar ajuta la a-l face mai familiar?
– Înainte de orice Papa este foarte bun. El este omul cu o inimă deschisă. El este de asemenea un om cu umor, cu care se poate vorbi cu mare bucurie şi linişte. Nu suntem tot timpul în al nouălea cer; trăim în această viaţă. M-am convins de această bunătate personală a Papei de nenumărate ori. Nu trebuie să uităm nici marea sa erudiţie, şi faptul că este cu picioarele pe pământ.

– Aţi putea să vă descrieţi singur?
– Este imposibil să îmi pictez un auto-portret; este dificil să te judeci pe tine însuţi. Pot doar să spun că vin dintr-o familie foarte simplă, foarte umilă, şi de aceea mă simt mai mult un om simplu decât un Cardinal. Casa mea este în Germania, într-un sat mic, cu oameni care lucrează în agricultură, în artizanat, şi acolo mă simt acasă. Încerc să fiu la fel în activitatea mea: nu ştiu dacă am reuşit, nu îndrăznesc să mă judec pe mine.

Îmi amintesc întotdeauna cu multă afecţiune bunătatea profundă a tatălui şi a mamei mele şi, în mod natural, pentru mine, bunătate înseamnă capacitatea de a spune „nu”, deoarece o bunătate care permite orice, nu îi face celuilalt nici un bine. Uneori bunătatea înseamnă a spune „nu”, şi atrage riscul contradicţiei. Acestea sunt criteriile mele, aceasta este originea mea; restul trebuie să fie judecat de ceilalţi.