A Ta este, Doamne, puterea şi mărirea

„Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul lui Israel, Tatăl nostru” (1 Cronici 29, 10-13). Această fierbinte cântare de laudă, pe care Cartea întâia a cronicilor o pune pe buzele lui David, ne face să retrăim izbucnirea de bucurie cu care comunitatea vechiului legământ întâmpina marile pregătiri ce se făceau pentru construcţia templului, rod al efortului comun făcut de către rege şi foarte mulţi supuşi care au contribuit şi ei din belşug. Ei toţi se întreceau în generozitate, pentru că li se cerea pentru un lăcaş care „nu era o zidire pentru om, ci pentru Domnul Dumnezeu” (1 Cronici 29, 1).

Recitind după veacuri acest eveniment, cronicarul intuieşte sentimentele lui David precum şi pe cele ale întegului său popor, bucuria şi admiraţia lor faţă de cei care şi-au adus contribuţia: „poporul era bucuros pentru această generozitate, cu inima deschisă dăruiau ei de bună voie pentru Domnul, iar regele era şi el plin de bucurie” (1 Cronici 29, 9).

Acesta este contextul în care se naşte această cântare. Totuşi, ea nu se opreşte, decât foarte puţin, asupra satisfacţiei oamenilor, mutându-şi imediat atenţia asupra măririi lui Dumnezeu: „A Ta, Doamne, este mărirea… a Ta este împărăţia…”. Marea ispită care pândeşte totdeauna atunci când se săvârşesc opere pentru lauda lui Dumnezeu, este aceea ca omul să se aşeze pe sine însuşi în centru. David, dimpotrivă, atribuie totul Domnului. Nu omul este, cu inteligenţa şi forţa sa, principalul arhitect a tot ceea ce este făcut, ci Dumnezeu însuşi.

David exprimă, în felul acesta, adevărul profund că totul este dar al Domnului. Într-un anumit sens, tot ce oamenii au dăruit pentru templu, nu era altceva decât o restituire, şi încă una foarte sărăcăcioasă, faţă de câte Israel a primit ca dar nepreţuit al legământului făcut de Dumnezeu cu strămoşii săi. În acest înţeles atribuie David lui Dumnezeu tot ce constituia avutul său în domeniul militar, politic sau economic. Totul vine de la Domnul!

De aici vine şi imboldul contemplativ din aceste versete. Se pare că autorul cântării nu află destule cuvinte pentru a da mărturie despre mărirea şi puterea lui Dumnezeu. El îl vede, înainte de toate, în paternitatea specială arătată faţă de Israel, „Tatăl nostru”. Acesta este şi primul titlu pe care rugăciunea îl evidenţiază „din veac şi până în veac”.

În recitarea creştină a acestor cuvinte nu putem uita că această paternitate s-a revelat în mod deplin în Întruparea Fiului lui Dumnezeu. El, şi numai El, este Cel Care i se poate adresa lui Dumnezeu chemându-L, cu sens propriu şi cu afecţiune, „Abba” (Marcu 14, 36). În acelaşi timp, prin darul Spiritului, noi participăm la această filiaţie, care face din noi „fii în Fiul”. Binecuvântarea dată vechiului Israel de către Dumnezeu Tatăl capătă pentru noi intensitatea pe care Isus ne-a arătat-o, învăţându-ne să-L chemăm pe Dumnezeu „Tatăl nostru”.

Privirea autorului biblic se lărgeşte apoi de la istoria mântuirii la întregul cosmos, pentru a contempla măreţia lui Dumnezeu creatorul: „Toate, în cer şi pe pământ, sunt ale Tale”. Şi încă: „Tu te ridici ca stăpân al tuturor lucrurilor”. Ca şi în Psalmul 8, omul care se roagă cântând această cântare priveşte în sus, înspre întinderea nemărginită a cerurilor, apoi priveşte în jos, minunându-se de întinderile nesfârşite ale pământului, şi pe toate le vede sub domnia Creatorului. Cum am putea exprima în cuvinte mărirea lui Dumnezeu? Cuvintele vin unul după altul, într-un fel de înşiruire mistică: măreţie, putere, mărire, maiestate, splendoare; şi apoi iar, forţă şi putere. Tot ceea ce omul cunoaşte ca fiind frumos şi mare, trebuie să se refere la El, care este la originea a toate şi le stăpâneşte pe toate. Omul ştie că orice are, este un dar de la Dumnezeu, aşa cum David subliniază mai departe în cântare: „Cine sunt eu şi cine este poporul meu, pentru a fi în măsură să facem de bună voie asemenea jertfe? Dar, de la Tine sunt toate şi cele primite din mâna Ta ţi le-am dat iarăşi Ţie” (1 Cronici 29, 14).

Acest fundal al realităţii, ca dar de la Dumnezeu, ne ajută să împletim sentimentele de laudă şi de recunoştinţă ale cântării cu spiritualitatea autentică a „dăruirii”, pe care liturghia creştină ne face să o trăim, mai ales în celebrarea euharistică. Aceasta este ceea ce reiese din rugăciunea dublă prin care preotul oferă pâinea şi vinul destinate să devină Trupul şi Sângele lui Cristos: „Prin bunătatea Ta am primit această pâine, rod al pământului şi al muncii omului, pe care Ţi-o oferim pentru ca ea să devină pentru noi pâinea vieţii „. Rugăciunea este repetată pentru vin. Sentimente asemănătoare sunt sugerate şi în Sfânta Liturghie bizantină ca şi în străvechiul Canon Roman, când în anamneza euharistică se exprimă conştiinţa de a-I oferi în dar lui Dumnezeu lucrurile pe care le-am primit de la El.

O ultimă aplicare a acestei viziuni are loc în cântare prin observarea experienţei umane cu privire la bogăţie şi putere. Amândouă aceste dimensiuni au ieşit la iveală atunci când David pregătea ceea ce era necesar pentru construirea templului. Ceea ce era o ispită pentru oricine, putea să fie o ispită şi pentru el: a acţiona ca un arbitru absolut a tot ceea ce avea, să facă din ele o sursă de mândrie şi de abuz faţă de alţii. Rugăciunea recitată în această cântare se referă la om în starea sa de „sărac”, care le primeşte pe toate.

Regii acestui pământ, astfel, nu sunt altceva decât imagini ale împărăţiei divine: „A Ta, Doamne, este împărăţia”. Cei bogaţi nu trebuie să uite originea bunurilor lor: „Căci de la Tine vine bogăţia şi mărirea”. Cei puternici trebuie să înveţe cum să-L recunoască pe Dumnezeu, ca „sursă a măreţiei şi puterii”. Creştinul este chemat să citească aceste expresii, contemplându-L cu bucurie pe Cristos Cel înviat, preamărit de Dumnezeu, „mai presus de orice stăpânire, autoritate, putere sau domnie” (Efeseni 1, 21). Cristos este adevăratul Împărat al universului.