Liturghia Orelor, rugăciune a Bisericii

Înainte de a începe comentarea unor Psalmi sau a unor imnuri de laudă, vom încheia astăzi reflecţia introductivă începută în cateheza precedentă. O vom face pornind de la un aspect foarte apreciat de tradiţia spirituală, şi anume, cântarea Psalmilor. Creştinul experimentează prin aceasta un fel de unitate între Spiritul prezent în Scripturi şi Spiritul care sălăşluieşte în el prin harul primit la Botez. Mai curând decât să se roage cu propriile-i cuvinte, creştinul se face ecoul acelor „suspine de negrăit” despre care ne vorbeşte Sfântul Pavel (vezi Romani 8,26), cu care Spiritul Domnului îi îndeamnă pe credincioşi să se unească în invocarea caracteristică lui Isus: „Abba, Părinte!” (Romani 8,15; Galateni 4,6).

Monahii din vechime erau atât de siguri de acest adevăr, încât nu se mai preocupau să cânte Psalmii în limba maternă, fiindu-le de ajuns conştiinţa de a fi, într-un anumit fel, „organe” ale Spiritului Sfânt. Ei erau convinşi că credinţa lor va permite ca din Psalmi să se emane o „putere” specială a Spiritului Sfânt. Aceeaşi convingere se manifesta şi prin folosirea caracteristică a Psalmilor, numită „rugăciune jaculatorie” – de la cuvântul latin „iaculum”, adică lance, suliţă – pentru a indica expresii foarte scurte din Psalmi care puteau fi „lansate” ca nişte vârfuri aprinse de lance împotriva ispitelor. Ioan Casian, un scriitor care a trăit în secolele IV şi V, aminteşte că unii monahi descoperiseră eficacitatea extraordinară a scurtului început al Psalmului 69: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te!”, care de atunci a devenit intrare în Liturghia Orelor (vezi Conlationes, 10, 10: CPL 512, 298 ss).

Împreună cu prezenţa Sfântului Spirit, o altă dimensiune importantă este cea a acţiunii sacerdotale pe care Cristos o desfăşoară în această rugăciune, asociind cu sine Biserica, Mireasa Sa. Cu privire la aceasta, referindu-se la Liturghia Orelor, Conciliul Vatican II ne învaţă: „Marele Preot al Noului şi veşnicului Testament, Cristos Isus, luând firea omenească, a adus în acest exil pământesc imnul care se cântă veşnic în lăcaşurile cereşti. El uneşte cu Sine întreaga comunitate a oamenilor, asociindu-Şi-o în înălţarea acestei divine cântări de laudă. El continuă să-Şi exercite funcţia preoţească prin Biserica Sa, care laudă pe Domnul fără încetare şi mijloceşte pentru mântuirea lumii întregi, nu numai prin celebrarea euharistică, ci şi prin alte mijloace, mai ales prin împlinirea Oficiului divin” (Sacrosanctum concilium, art. 83).

Liturghia Orelor are, aşadar, caracterul de rugăciune publică, în care Biserica este antrenată în mod deosebit. Este edificator, astfel, să redescoperim felul în care Biserica a definit în mod treptat angajamentul său specific pentru rugăciune, recitată în diferitele perioade ale zilei. Este necesar pentru aceasta să mergem înapoi, în timpul primelor comunităţi apostolice, când mai exista încă o strânsă legătură între rugăciunea creştină şi aşa-numitele „rugăciuni după lege” – prescrise de legea mozaică – care se desfăşurau la ore fixe în templul din Ierusalim. Din Faptele Apostolilor ştim că aceştia „se adunau în Templu, toţi împreună” (2,46) şi că „urcau la Templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea” (3,1). Mai ştim că „rugăciunile după lege” prin excelenţă, erau tocmai cele de dimineaţa şi seara.

În mod treptat, discipolii lui Isus au identificat anumiţi Psalmi ca fiind în mod deosebit potriviţi pentru anumite momente ale zilei, ale săptămânii şi ale anului, dobândind un sens profund în raport cu misterul creştin. Sfântul Ciprian, martor important al acestui proces, scria în prima jumătate a secolului al III-lea: „Este nevoie, într-adevăr, să ne rugăm la începutul zilei pentru a celebra în rugăciunea de dimineaţă învierea Domnului. Aceasta corespunde cu ceea ce, cândva, Spiritul Sfânt indica în Psalmi, cu aceste cuvinte: ‘Ia aminte la glasul rugăciunii mele, Împăratul meu şi Dumnezeul meu, căci către Tine, mă voi ruga, Doamne! Dimineaţa vei auzi glasul meu; dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea’ (Psalm 5, 2-3). [ … ] Iar apoi, când soarele asfinţeşte, şi ziua este pe sfârşite, este nevoie iar să ne rugăm. Într-adevăr, deoarece Cristos este adevăratul soare şi adevărata ziuă, în momentul în care soarele şi ziua lumii se sfârşesc, noi, cerând prin rugăciunea ca lumina să revină asupra noastră, ne rugăm ca Cristos să vină iar, aducându-ne harul luminii eterne.” (De oratione dominica, 35: PL 39, 655).

Tradiţia creştină nu se mărgineşte să o continue pe cea ebraică, ci înnoieşte anumite lucruri, care au dus la prin aracterizarea felurită a întregii experienţe de rugăciune trăite de către discipolii lui Cristos. În afară de recitarea de dimineaţa şi de seara a rugăciunii Tatăl nostru, creştinii aleg în mod liber Psalmii cu care celebrează rugăciunea lor de fiecare zi. De-a lungul istoriei, acest proces a sugerat folosirea unor Psalmi anume pentru momentele deosebit de semnificative ale credinţei. Între acestea, primul loc îl are rugăciunea de priveghere, care ne pregăteşte pentru duminică, Ziua Domnului, în care sunt celebrate Paştile Învierii.

O caracteristică tipic creştină a fost adăugarea la sfârşitul fiecărui Psalm sau imn a doxologiei trinitare: “Mărire Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt”. În felul acesta, fiecare Psalm sau imn este iluminat de plinătatea lui Dumnezeu.

Rugăciunea creştină s-a născut, s-a nutrit şi a crescut în jurul evenimentului prin excelenţă al credinţei, Misterul pascal al lui Cristos. Astfel, dimineaţa şi seara, la răsăritul şi la asfinţitul soarelui, ne amintim de Paşti, de trecerea Domnului de la moarte la viaţă. Simbolul lui Cristos, “lumina lumii”, ne apare în făclia din timpul vecerniei, numită din acest motiv lucernario, luminătoarea. Ceasurile zilei ne aduc aminte de Patimile Domnului, iar ora a treia ne aminteşte de coborârea Spiritului Sfânt la Rusalii. În sfârşit, rugăciunea de seară are un caracter escatologic, evocând privegherea recomandată de Isus în aşteptarea celei de-a doua veniri a Lui (vezi Marcu 13, 35-37).

Astfel, păstrând ritmul acesta al rugăciunii, creştinii răspund poruncii Domnului de “a se ruga neîncetat” (vezi Luca 18,1 şi 21,36; Titus 5, 17; Efeseni 6, 18), dar fără să uite că întreaga viaţă trebuie devină, într-un fel, o rugăciune. În legătură cu aceasta, Origene scria: “Se roagă fără încetare cel ce uneşte rugăciunea cu faptele şi faptele cu rugăciunea” (Despre rugăciune, XII, 2: PG 11, 452C).

Acest orizont constituie în totalitatea sa, cadrul natural al recitării Psalmilor. Dacă ei sunt experimentaţi şi trăiţi astfel, doxologia trinitară ce încoronează fiecare Psalm devine, pentru fiecare credincios în Cristos, o scufundare continuă, pe undele Spiritului şi în comuniune cu întregul Popor al lui Dumnezeu, în oceanul de viaţă şi de pace în care a fost cufundat în Botez, adică în misterul Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt.