„Noul stil de colaborare” între preoţi şi laici

03.02.2010, Roma (Catholica) - Cardinalul Stanislaw Rylko a prezentat în ziua de marţi, 26 ianuarie 2010, „`noul stil de colaborare` între preoţi şi laici în mişcările ecleziale şi în noile comunităţi”, şi beneficiul adus pentru Biserică. Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Laici a intervenit în cadrul celui de-al V-lea Colocviu de la Roma, organizat de Comunitatea Emanuel şi de Institutul Universitar Pierre Goursat (IUPG), în colaborare cu Institutul Pontifical „Redemptor Hominis”, în perioada 25- 27 ianuarie 2010, pe tema „Preoţi şi laici în misiune”.

„Noul stil” de colaborare între preoţi şi laici, a explicat Cardinalul polonez, presupune faptul că „preoţii recunosc identitatea proprie credincioşilor laici şi preţuiesc efectiv misiunea lor în Biserică şi în lume, ferindu-se atât de manifestarea lipsei de încredere în relaţiile cu ei, de asumarea de atitudini paternaliste şi autoritare în conducerea comunităţilor parohiale, cât şi de acea falsă promovare a laicatului care, nerespectând specificitatea vocaţiei, riscă să se transforme într-un alibi pentru lipsa de implicare şi pentru renunţarea la propriile datorii pastorale faţă de comunitatea creştină”.

De asemenea, acest „nou stil” cere laicilor „un sentiment viu de apartenenţă eclezială, alături de conştiinţa propriei coresponsabilităţi şi a necesarei participări la viaţa şi la misiunea Bisericii, eliberându-se de indiferenţă şi evitând, totodată, atât o excesivă aplecare asupra problemelor intra-ecleziale în detrimentul misiunii, cât şi periculoasa capcană a unei mentalităţi ostile instituţiei ecleziale şi contaminată de logica mondenă a luptei pentru putere, precum şi un corporatism agresiv şi contestatar în relaţia cu magisteriul eclezial”.

„În zilele noastre, trezeşte o mare speranţă în Biserică uimitoarea înflorire a mişcărilor ecleziale şi a noilor comunităţi, şi aceasta rod al Conciliului”, a explicat el, constatând că „între fondatori, într-adevăr, figurează atât laici (bărbaţi şi femei) cât şi preoţi, călugări şi călugăriţe. În aceste mişcări, ia astfel formă un `noi` comunitar” care devine „un parcurs pedagogic realizat `împreună` şi în care toţi trebuie să ne simţim implicaţi şi interpelaţi, inclusiv preoţii. De aceea, mişcările ecleziale şi noile comunităţi au devenit adevărate forje ale `noului stil` de colaborare între păstori şi laici în slujba misiunii evanghelizatoare a Bisericii”.

„Preotul, în primul rând, trebuie să ştie să primească şi să interpreteze noutatea acestor `daruri carismatice`, plecând urechea la ceea ce Spiritul spune Bisericii de astăzi (cf. Apocalips 2, 8). Mişcările nu trebuie privite ca o `problemă pastorală`, ci ca o mare oportunitate, o preţioasă resursă de reînnoire a comunităţilor noastre parohiale”. Asociaţiile şi mişcările ecleziale, a constatat Cardinalul, „pot constitui un nucleu vital al parohiilor în care acţionează”, aspect care se aplică în mod deosebit „parohiilor urbane care, nu arareori extinse pe teritorii vaste, se confruntă cu riscul unui anonimat căruia i se poate opune în mod eficace o microstructură de mici comunităţi creştine care trăiesc credinţa cu intensitate”.

„Ele nu sunt în concurenţă cu parohia, şi nici nu sunt o alternativă la parohie. Reprezintă mai degrabă o mare posibilitate pastorală care trebuie primită. Pentru că orice mediu în care se formează creştini `maturi`, conştienţi de propria vocaţie şi misiune, slujeşte cauzei Bisericii şi parohiei”, aducând în viaţa atâtor comunităţi creştine roade cu adevărat binecuvântate de convertire, sfinţenie şi misiune. „Pe de altă parte, caracterul esenţial laic al mişcărilor ecleziale nu anulează nevoia ca ele să beneficieze de o prezenţă sacerdotală. Departe de a însemna clericalizarea lor, o astfel de prezenţă – mereu animată de o sinceră caritate pastorală – este o slujire adusă în respectul deplin al libertăţii asociative a credincioşilor laici şi al carismei fiecărei realităţi asociative”.