Să nu îl închidem pe Cristos în inimile noastre

28.03.2010, Vatican (Catholica) - Cristos bate la uşile inimilor noastre, pentru a intra în unele, şi a i se permite să iasă din altele, a afirmat predicatorul Casei Pontificale. În a treia sa predică din Postul Mare, rostită în prezenţa Papei Benedict al XVI-lea şi a Curiei Romane, pr. capucin Raniero Cantalamessa a vorbit despre mesajul de convertire care îi priveşte îndeaproape pe preoţi: „cel care răsună în interiorul fiecăreia din cele şapte scrisori adresate Bisericilor din Apocalips”, adresate „unor persoane care trăiesc de mult timp în comunitatea creştină”. Scrisoarea către Biserica din Laodiceea „se termină cu una dintre imaginile cele mai emoţionante din Biblie”: „Iată, eu stau la uşă şi bat”.

Pr. Cantalamessa a arătat că „în noi, preoţii, Cristos nu bate pentru a intra, ci pentru a ieşi. Atunci când e vorba de prima convertire, de la necredinţă la credinţă, sau de la păcat la har, Cristos este afară şi bate la pereţii inimii pentru a intra; când e vorba de convertirile ulterioare, de la o stare de har la una mai înaltă, de la starea călduţă la fervoare, are loc contrariul: Cristos este înăuntru şi bate la pereţii inimii pentru a ieşi!” Preotul a explicat: „La Botez l-am primit pe Duhul lui Cristos; El rămâne în noi ca în templul său, până când nu este alungat de păcatul de moarte. Dar se poate întâmpla ca acest Duh să ajungă să fie închis şi zidit în inima de piatră care se formează în jurul său. Nu are posibilitatea să se extindă şi să pătrundă facultăţile, acţiunile şi sentimentele persoanei. Când citim fraza lui Cristos: `Iată, eu stau la uşă şi bat`, ar trebui să înţelegem că El nu bate din exterior, ci din interior; nu vrea să intre, ci să iasă”.

Pr. Cantalamessa a oferit o imagine mentală: „Uneori se văd pe marginile drumurilor copaci groşi (la Roma sunt în general pini) ale căror rădăcini, închise de asfalt, luptă pentru a se extinde, ridicând uneori chiar şi betonul. Aşa trebuie să ne imaginăm că este împărăţia lui Dumnezeu în inima omului: o sămânţă destinată să devină un copac maiestuos în care îşi fac cuib păsările cerului, dar care cu greu se dezvoltă dacă este sufocat de grijile pământeşti”. El a arătat că „există diferite grade în această situaţie. În majoritatea sufletelor angajate într-un drum spiritual, Cristos nu este închis într-o carapace, ci, pentru a spune aşa, în libertate supravegheată. Este liber să se mişte, dar în limite foarte precise. Aceasta se întâmplă atunci când în mod tacit îl facem să înţeleagă ce anume poate să ne ceară şi ce anume nu poate să ne ceară”.

„Rugăciune da, dar nu dacă este vorba să compromită somnul, odihna, informaţia sănătoasă; ascultare da, dar să nu se abuzeze de disponibilitatea noastră; castitate da, dar nu până acolo încât să ne lipsim de vreo acţiune care ne destinde, chiar dacă este îndrăzneaţă. Folosim deci jumătăţi de măsură”. Predicatorul a vorbit despre Sf. Tereza de Avila drept „exemplul cel mai instructiv al celei de-a doua convertiri, cea de la starea călduţă la fervoare”. „Când eram în distracţiile lumeşti”, scria sfânta, „gândul la ceea ce-i datoram lui Dumnezeu mă făcea să le petrec cu greu; şi când eram cu Dumnezeu, veneau să mă deranjeze sentimentele lumii”. „Mulţi preoţi ar putea descoperi în această analiză motivul de fond al propriei insatisfacţii şi nemulţumiri”. Pr. Cantalamessa a reamintit: „Contemplarea lui Cristos din pătimire i-a dat Terezei stimulentul decisiv pentru schimbarea care a făcut din ea sfânta şi mistica pe care o cunoaştem”.