Maica Speranţa… pâinea şi zâmbetul lui Dumnezeu
23.08.2010, Iaşi (Catholica) - Maica Speranţa a lui Isus Alhama Valera, fondatoarea Fiilor şi Fiicelor Iubirii Milostive este protagonista cărţii „Maica Speranţa… pâinea şi zâmbetul lui Dumnezeu”, avându-l ca autor pe Giovanni Ferrotti şi apărută recent la Editura Presa Bună din Iaşi. Titlul original al cărţii este: „Madre Speranza … pane e sorriso di Dio” şi prima ediţie a apărut la Collevalenza, la 30 septembrie 2004.
Maica Speranţa s-a născut la 30 septembrie 1893, la Santomera, în Spania. La 24 decembrie 1930, a fondat Congregaţia Fiicele Iubirii Milostive, iar la 15 august 1936 a fondat Congregaţia Fiii Iubirii Milostive. A trecut la Domnul la 8 februarie 1983, la Collevalenza, în Italia. Materialul apărut pe Ercis.ro, care anunţă cartea, citează o prezentare a Maicii Speranţa: „Procesul diecezan pentru canonizarea ei s-a încheiat în Dieceza de Orvieto-Todi, la 11 februarie 1990. Au fost ascultaţi 97 de martori şi consultate 31 de arhive. Documentele sunt adunate în 30 de volume. Congregaţia pentru Sfinţi a însărcinat nouă teologi să examineze aşa-numita ‘positio’, o biografie documentată. Judecata a fost unanimă: toţi au recunoscut caracterul eroic al virtuţilor sale şi, la 23 aprilie 2002, Papa Ioan Paul al II-lea a declarat-o Venerabilă. Acum, pentru ca Biserica să poată proceda la beatificarea şi, în consecinţă, la canonizarea sa, este necesar ca o comisie medicală să se exprime pozitiv asupra autenticităţii unui miracol obţinut prin mijlocirea ei, după moartea sa.”
Este citată şi o explicaţie oferită de autor pentru cartea sa, pornind de la o întâmplare: „Peugeotul alb trecea agale pe străzile care şerpuiesc printre dulcile coline ale Umbriei. La bord era Maica Speranţa împreună cu sora care o îngrijea în ultimii ani ai vieţii sale. Acceptasem invitaţia să o însoţesc într-o plimbare cu maşina pentru că plămânii ei obosiţi aveau nevoie de oxigen. Pe neaşteptate mi-a atins umărul. Întorcându-mă spre ea, am văzut-o zâmbind în timp ce, pentru a nu-mi distrage atenţia de la conducere, îmi întindea spre gură o bucată de pâine spunându-mi. ‘Toma, hijo mio!’ (Mănâncă, fiul meu!). Acel zâmbet şi acea pâine mi-au rămas întipărite în minte şi în inimă ca o amintire dintre cele mai frumoase din viaţa mea. Acceptând invitaţia superiorilor mei de a scrie o biografie a Maicii Speranţa, nu am avut pretenţia să scriu o operă completă, ci am încercat să invit şi alte persoane să guste acea pâine şi să se bucure de lumina acelui zâmbet pe care Dumnezeu l-a dăruit lumii prin această fiică preaiubită a lui. În pâine văd viaţa ei dăruită, iubirea ei pentru Euharistie, pentru preoţi, pentru cei săraci. În acel zâmbet văd lumina mesajului său liniştitor, chipul patern al unui Dumnezeu care-i iubeşte ‘precum un tată şi o mamă iubitoare’ pe fiii săi, în ciuda mizeriilor lor.”
