Copilul nenăscut ca pacient
05.04.2011, Roma (Catholica) - „În acelaşi spital se avortează feţi de 24 de săptămâni de gestaţie, în timp ce în Unitatea de Terapie Intensivă neonatală se încearcă salvarea vieţii prematurilor de aceeaşi etate”, povesteşte Jose Maria Pardo, medic şi teolog la Universitatea din Navarra. În cartea „El no nacido como paciente”, preotul ilustrează propunerile cheie ale tezei sale, condusă de preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă, Episcopul Ignacio Carrasco de Paula. Preotul a împărtăşit pentru ZENIT concluziile cercetării sale, într-un interviu apărut în traducere pe Ercis.ro.
El a subliniat că în societatea de astăzi, „copilul nenăscut – mai ales cel care prezintă vreo anomalie – poate apărea ca un ‘clandestin la bord’, un intrus care deranjează şi de care este necesar a se descotorosi. De aceea nu este de mirare că se utilizează cunoştinţele medico-ştiinţifice cele mai avansate pentru a se distruge viaţa incipientă. De aceea nu surprinde că o mamă, chiar văzând micuţul corp al copilului său, poate decide, în faţa unui handicap, să închidă ochii şi să avorteze. Aşa cum nu surprinde că se folosesc foarte mulţi bani pentru a repopula faţa pământului cu specii de animale pe cale de dispariţie şi nu se investeşte suficient pentru a salva numeroasele vieţi umane concepute şi nenăscute”.
Unul din obiectivele cărţii pr. Jose Maria Pardo este acela de a clarifica cine este nenăscutul: „Chiar dacă surprinde, una din marile provocări ale bioeticii, în pragul secolului XXI, este aceea de arăta ceea ce este evident, realitatea. Şi cartea are intenţia de a răspunde acestei provocări. Intenţia mea a fost aceea de a străbate cei câţiva centimetri de piele care acoperă uterul femeii sau – cu alte cuvinte – de a încerca să îl fac transparent, să îl transform într-un uter de cristal. Când cineva bate la uşa acestei lumi necunoscute, din exterior, este surprins, se minunează de măreţia vieţii în stadiile sale incipiente. Nenăscutul nu vorbeşte ca noi, nu gândeşte ca noi, nu cântăreşte ca noi, dar este exact ca noi: mănâncă, aude, visează, simte durerea, plânge, se joacă poate fi supus unui tratament medical sau unui diagnostic etc. În sfârşit, este unul dintre noi”.
Părintele vorbeşte de asemenea despre suferinţa fătului: „Durerea fetală este în prezent obiectul a numeroase studii în mediul ştiinţific. Este o nouă provocare a medicinii. Privind atent principalele reviste ştiinţifice care tratează această temă, se poate trage concluzia că pe zi ce trece rezultă mai evident că în trimestrul doi de gestaţie (de la a 24-a săptămână, dar posibil şi de la a 16-a) fătul reacţionează la stimuli stresanţi care, dacă nu sunt atenuaţi, pot cauza daune”. În privinţa propunerii sale de a se considera embrionul/fătul ca un pacient, pr. Pardo a declarat: „Obstetrica este arta şi ştiinţa de a asista doi pacienţi concomitent: nenăscutul şi gravida. Ceea ce am încercat să pun în evidenţă este faptul că în raportul dintre medic, gravidă (şi soţ) şi copilul conceput, figura profesionistului sanitar nu este un element neutru, ci are un rol determinant. Chiar dacă le revine părinţilor, în primă instanţă, luarea deciziilor pentru îngrijirea vieţii şi pentru binele copiilor, munca şi apropierea medicului sunt necesare. Misiunea sa este aceea de a ajuta părinţii să ia decizii mature, libere şi responsabile asupra vieţii prenatale”.
O altă temă abordată este aceea a diagnosticului prenatal: „Trebuie să ştim că în multe locuri se individualizează feţii purtători de anomalii, nu pentru a se încerca de a-i vindeca, ci pentru a-i putea elimina. Diagnosticul prenatal este aplicat urmărind o ‘politică genetică’, pentru a individualiza şi a elimina feţi vinovaţi de a fi bolnavi sau care nu satisfac aşteptările părinţilor… În faţa diagnosticului de patologie embrio-fetală, viaţa prenatală, mai mult decât un caz clinic sau un ansamblu de simptoame, este un pacient, un tu, fragil, care se află într-o situaţie de necesitate şi de dependenţă. De aici necesitatea de a pune în centrul raportului viaţa umană nenăscută şi nu boala”.
