Poate exista un drept la moarte?
13.04.2011, Roma (Catholica) - În cadrul dezbaterii intense care s-a dezlănţuit în Italia cu privire la aşa-numitul „drept de a muri”, se remarcă volumul intitulată „Viaţa şi limitele ei. Probleme bioetice”, scrisă de pr. prof. Giuseppe Zeppegno şi editată de Camilliane. Pornind de la cazurile Welby şi Englaro, volumul examinează motivaţiile filozofice, antropologie şi bioetice folosite pentru a justifica şi a promova recunoaşterea legislativă a formelor camuflate de eutanasie. Zeppegno, preot din Dieceza de Torino, este director ştiinţific al Masterului Universitar în Bioetică în Secţiunea din Torino a Facultăţii Teologice din Italia de Nord şi profesor la Institutul Superior de Ştiinţe Religioase. A avut funcţii de profesor şi la ciclul instituţional, la ciclul de specializare în teologie morală şi la Centrul de Formare la Diaconatul Permanent. Autor prolific de cărţi şi articole ştiinţifice, este şi asistent ecleziastic regional al A.C.O.S. (Asociaţia Catolică a Lucrătorilor Sanitari) şi asistent ecleziastic al A.M.C.I. (Asociaţia Medicilor Catolici Italieni). Agenţia Zenit i-a luat interviu, apărut pe InfoSapientia.ro.
– Există un drept la moarte?
– Dreptul de a muri este una din temele cele mai controversate şi dezbătute din literatura bioetică mai ales de matrice anglosaxonă. Problema analizată iniţial de revistele specializate şi în cadrul juridic, a catalizat în sfârşit interesul opiniei publice. Dezbaterea a căpătat consensuri însemnate şi în Italia din anii 90 din secolul trecut. De fapt, tot mai des în scenariul politic şi cultural italian au devenit insistente glasurile celor care, susţinând că anumite situaţii de viaţă slabă nu sunt vrednice să fie trăite, au propus să se suspende susţinerile vitale indicându-le ca terapii medicale disproporţionate faţă de situaţia clinică efectivă a pacienţilor.
– Care sunt argumentele ridicate de susţinătorii dreptului la moarte? Şi pentru ce nu pot fi susţinute?
– Diferite filoane ale filozofiei clasice şi, în perioada modernă, autori ca M. Eyquem de Montaigne (1533-1592) au sprijinit ideea că este mai bine să se provoace în mod voluntar moartea atunci când viaţa oferă numai dureri insuportabile. Astfel s-a inaugurat o periculoasă pantă alunecoasă în care naşterea, viaţa şi moartea nu au o valoare în sine, ci sunt încredinţate aparentei puteri a omului de a fi arbitru indiscutabil al vieţii. Acest mod de a gândi, foarte prezent şi în cultura contemporană, este susţinut de o conceptualizare exasperată a principiului de autonomie. De fapt, mulţi consideră că persoanele trebuie să se poată autoproiecta şi acţiona complet neobligate de orice normă morală şi de orice idee universală despre bine. În schimb pare absurd să se creadă că exprimarea cea mai mare a moralităţii poate să coincidă cu distrugerea agentului moral.
Este la fel de vătămătoare convingerea utilitaristă răspândită că subiectul, mortificat de handicap şi limitat în capacităţile sale, este o povară inutilă pentru societate. O societate incapabilă de adevărată solidaritate este destinată, de fapt, să decadă tot mai mult într-un nihilism exasperat şi distructiv. În schimb, o asistenţă sanitară capabilă să interacţioneze cu familiile pentru a însoţi în mod adecvat pe cel care este în dificultate, contribuie la realizarea unei lumi mai trăibile pentru că este mai bogată în umanitate şi în încredere în celălalt şi în capacităţile sale de susţinere.
– Pentru ce Biserica Catolică se opune tuturor formelor de eutanasie? Ce spune Magisteriul cu privire la intangibilitatea vieţii umane?
– Magisteriul, răspunzând la chemarea adresată de Isus apostolilor, are misiunea de a forma conştiinţele credincioşilor cu privire la acţiunea morală şi de a interveni ori de câte ori viaţa şi demnitatea omului sunt umilite şi ameninţate. De fapt, tot ceea ce se referă la trăirea umană nu este străin de evanghelizare. De aceea, Biserica a simţit în secolul trecut urgenţa de a se opune aroganţei teoriilor eugenetice din regimurile totalitare care revendică dreptul de a da moartea fiinţelor umane a căror viaţă era considerată nevrednică să fie trăită. Cu tot atâta forţă, a manifestat opoziţie fermă eugenismului contemporan aplicat vieţii care trebuie să se nască şi vieţii terminale. Împreună cu orânduirea civilă democratică, afirmată progresiv de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a recunoscut drepturile înnăscute, înrădăcinate în natura umană, nenegociabile pentru că sunt preexistente oricărui drept pozitiv şi nesupuse pactelor sociale şi puterilor politice. Aceste drepturi, aparent niciodată negate, au fost călcate în picioare de regimurile totalitare. Reevaluate în lumea occidentală la sfârşitul celui de-al doilea conflict mondial, au fost treptat renegate din nou de legi care permit avortul, sinuciderea asistată şi eutanasia.
Dimpotrivă, documentele magisteriale sunt în acord în a afirma necesitatea respectării vieţii în orice fază a ei. Lipsite de orice vitalism exasperat, recunosc că atunci când vindecarea nu mai poate avea loc şi orice terapie de susţinere este inutilă, este corect să ne oprim la fragilitatea umană normală, refuzând mijloacele prea costisitoare şi, cu atât mai mult, îndârjirea terapeutică. Necesara abandonare a acţiunii care se aplică în aceste cazuri nu are nimic de-a face cu eutanasia. De fapt, este abisală diversitatea între a ajuta să mori (intervenţie activă sau omisivă care are ca scop provocarea morţii) şi a ajuta în murire. Această ultimă posibilitate are meritul de a recunoaşte limitele vieţii umane şi ale medicinii care, după ce a încetat orice speranţă de vindecare, nu îl abandonează pe cel bolnav, nici nu îl supune la terapii disproporţionate, ci continuă să se îngrijească de el însoţindu-l cu necesara acţiune paliativă.
– Parlamentul italian discută o propunere de lege cu privire la sfârşitul vieţii. Care este părerea dumneavoastră despre textul legii care a trecut la senat?
– Decretul Calabro, aprobat în senat la 26 martie 2009, este din păcate construit ad hoc pe cazul Englaro şi prea puţin atent la situaţiile foarte diferite de bolnavi care se află în grave situaţii de cronicitate sau sunt în fază terminală. A fost grăbit şi discutat în grabă şi furie în urma emoţiei pentru a încerca să se stăvilească dezvoltările periculoase ale evenimentului amar Englaro. Fiind rezolvat „cazul Eluana” şi fiind terminat itinerarul la senat, decretul, care a trecut la Cameră, a întârziat îndelung printre meandrele parlamentare. Este necesar ca să devină, după ce s-au făcut modificările oportune, o lege ponderată şi aptă să clarifice definitiv drepturile celor mai slabi şi obligaţiile societăţii faţă de ei. Cu privire la oportunitatea unei astfel de legi s-a discutat mult cu răspunsuri alternative şi contradictorii. Şi astăzi, multora li se pare complet inutilă. În urmă cu câteva luni şi eu aş fi fost de aceeaşi părere considerând suficiente normativele juridice şi deontologice existente deja. Acum sunt convins că este oportun să se ajungă cât mai repede la o definiţie parlamentară pentru a evita ca asupra problemei, în lipsa de noi indicaţii juridice, fiecare judecător să consolideze prin pronunţările lor derive eutanasiace periculoase.
– Se pare că dezbaterea între cei favorabili şi cei care se opun eutanasiei rezolvă toate problemele, dar nu vi se pare că lipseşte o viziune mare, bună şi frumoasă a omului modern? Nu vi se pare momentul de a depăşi ideologii utilitariste şi reducţioniste ale umanităţii, luând în considerare cât rău au făcut deja în trecut?
– Relativismul şi permisivismul libertin care se răspândesc astăzi sunt animate de convingerea că a căuta un adevăr care poate fi universal recunoscut nu poate fi propus pentru că este intolerant faţă de pluralismul valorial subiectivist. Se mulţumesc cu „praxiologia”, cu o gândire slabă şi fără fundament. Alegerile făcute nu sunt argumentate cu treptata şi dificila căutare a înţelegerii realităţii şi de verificarea principiului de non-contradicţie, ci sunt autojustificate nemijlocit de fiecare capacitate persuasivă, de corectitudinea limbajelor adoptate, de o nouă retorică unde capătă stimă şi credibilitate cel care are capacităţi mai mari de a propune şi de a impune senzaţiile sale libere, care niciodată nu pot fi codificate deoarece sunt destinate mereu să fie reformulate în lumina următoarelor emoţii de moment. Nu pot să nu împărtăşesc refuzul eclezial de a defini „ştiinţifică” această non-metodă care nu poate să aducă nimic bun creşterii armonioase a convieţuirii umane. Sunt convins, de asemenea, că este misiunea celor care cred să intervină în dezbaterea publică şi cu privire la probleme pertinente cu atenţia pe care oricare cetăţean trebuie să o aibă în ceea ce priveşte binele comun (apărarea drepturilor celor asupriţi, dreptatea în relaţiile internaţionale, apărarea vieţii şi a familiei, libertatea religioasă şi libertatea de educaţie…). În sfârşit, cred că numai deschiderea la metafizică şi confruntarea interdisciplinară şi senină între teologie, filozofie şi ştiinţe umane vor putea să identifice în mod concret drumurile pentru a căuta în mod constant, într-un climat de solidaritate şi dreptate, adevăratul bine al omului în orice situaţie din viaţă.
