Papa Ioan Paul al II-lea despre al doilea război mondial
28.08.2009, Roma (Catholica) - Cel de-al doilea război mondial a fost „unul dintre cele mai devastatoare şi inumane tragedii ale istoriei noastre”, scria Papa Ioan Paul al II-lea în scrisoarea ce marca a 50-a comemorare a începutului conflictului. Pentru a marca 70 de ani de la izbucnirea războiului, L`Osservatore Romano a publicat această scrisoare, semnată în original la 27 august 1989. Cel de-al doilea război mondial a durat şase ani, începând din 1 septembrie 1939, cu invadarea Poloniei de către Germania. Forţele aliate au învins complet la 2 septembrie 1945.
În scrisoarea sa, Papa Ioan Paul al II-lea, martor personal al acelor „ore de întuneric”, îi invita pe toţi oamenii, în special pe catolici, la o „reflecţie profundă” asupra cauzelor ce au condus la războiul „inuman şi crud”. Acest conflict, a subliniat Papa, a condus lumea „pe abisul inumanităţii şi dezolării”, la distrugerea de oraşe întregi şi la moartea a 55 de milioane de persoane, şi ar putea să se repete dacă omul nu învaţă din trecut.” Pontiful făcea apel la dezarmare, la colaborarea între naţiuni şi la respectarea drepturilor persoanelor şi popoarelor. „Victoria legii” continuă să fie cel mai bun garant al respectării persoanelor, a susţinut Sfântul Părinte. „Acum, când ne întoarcem la acei şase ani de război, nu putem să fim îndeajuns de oripilaţi de sfidarea căreia i-a căzut victimă omul.”
Dintre toate ororile celui de-al doilea război mondial, Papa Ioan Paul al II-lea a menţionat explicit Holocaustul, care „va rămâne mereu scandalos pentru omenire”. Defunctul Sfânt Părinte mai vorbea despre cauzele războiului, printre care tendinţa neglijării lui Dumnezeu şi de substituire a religiei cu ideologii totalitariste. „Deja înainte de 1939 în anumite sectoare ale culturii europene exista tendinţa eliminării lui Dumnezeu şi a imaginii sale din orizontul uman. Tinerii, de la vârste mici, erau îndoctrinaţi în acest sens.” Pontiful mai spunea că deşi „nici o perioadă a istoriei nu a scăpat de riscul retragerii omului în sine, într-o atitudine de autosuficienţă mândră”, acest risc „a fost accentuat în acest secol (XX) până acolo încât forţa armelor, ştiinţa şi tehnologia au putut să dea omului contemporan iluzia că este stăpânul naturii şi istoriei”.
