Tăcerea lui Dumnezeu este doar aparentă
15.09.2011, Vatican (Catholica) - În dimineaţa zilei de miercuri, 14 septembrie 2011, Papa Benedict al XVI-lea a mers cu elicopterul de la palatul apostolic din Castel Gandolfo la Vatican, ţinând audienţa generală din această săptămână în Aula Paul al VI-lea. În cateheza sa, Sfântul Părinte a vorbit despre prima parte a Psalmului 22, concentrându-se pe tema rugăciunilor de implorare a lui Dumnezeu. Psalmul, care apare în relatarea pătimirii lui Cristos, prezintă figura unui om nevinovat persecutat şi înconjurat de duşmani care îi doresc moartea. El îşi înalţă glasul către Dumnezeu „într-o plângere dureroasă care, în certitudinea credinţei, se deschide în mod misterios spre laudă”.
Strigătul de început al psalmistului: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” este „un apel adresat unui Dumnezeu care pare îndepărtat, care nu răspunde şi pare că l-a părăsit”. „Dumnezeu tace şi această tăcere sfâşie sufletul celui care se roagă, care cheamă neîncetat, dar fără să aibă răspuns”. Cu toate acestea, el „îl numeşte pe Domnul Dumnezeul ‘meu’, într-un act extrem de încredere şi de credinţă. În pofida oricărei aparenţe, Psalmistul nu poate să creadă că legătura cu Domnul s-a întrerupt total”. Strigătul de început din Psalmul 22 apare în Evangheliile lui Matei şi Marcu, în strigătul lui Isus pe cruce. Acesta, a explicat Papa Benedict al XVI-lea, exprimă singurătatea pe care a simţit-o Fiul lui Dumnezeu „sub greutatea zdrobitoare a unei misiune care trebuie să treacă prin umilire şi prin nimicire. De aceea strigă către Tatăl şi suferinţa Sa asumă cuvintele dureroase din Psalm. Însă strigătul Său nu este unul disperat, aşa cum era cel al Psalmistului”.
Istoria sacră, a continuat Papa, „a fost o istorie de strigăt de ajutor din partea poporului şi de răspunsuri mântuitoare din partea lui Dumnezeu”. Psalmistul face referire la credinţa strămoşilor „‘au sperat’… fără să fie făcuţi de ruşine”, şi descrie propriile lui încercări pentru a-l face pe Domnul „să aibă milă şi să intervină, aşa cum a făcut întotdeauna în trecut”. Duşmanii psalmistului îl înconjoară, „apar invincibili, au devenit animale feroce şi foarte periculoase… Aceste imagini folosite în Psalm folosesc pentru a spune că atunci când omul devine brutal şi îl agresează pe fratele său, ceva animalic pune stăpânire pe el, pare să îşi piardă orice aspect uman; violenţa are mereu în sine ceva bestial şi numai intervenţia mântuitoare a lui Dumnezeu poate să îi redea omului umanitatea sa”. În acest moment, moartea începe să pună stăpânire pe psalmist. El descrie momentul prin imagini dramatice „pe care le găsim în relatările pătimirii lui Cristos: se descrie torturarea trupului celui condamnat, setea insuportabilă care îl chinuieşte pe muribund… pentru a ajunge la gestul ultim al călăilor care, asemenea soldaţilor sub cruce, împart hainele victimei, considerată deja moartă”.
În acest punct izbucneşte un nou strigăt, „un strigăt care deschide cerurile pentru că proclamă o credinţă, o certitudine care merge dincolo de orice îndoială, de orice întuneric şi de orice dezolare… Psalmul se deschide spre aducerea de mulţumire… Domnul a venit în ajutor, l-a salvat pe cel sărman şi i-a arătat faţa Sa de milostivire. Moartea şi viaţa s-au intersectat într-un mister inseparabil şi viaţa a triumfat… Este victoria credinţei care poate transforma moartea în dar al vieţii, abisul durerii în izvor de speranţă”. Astfel Psalmul ne conduce la a retrăi patima lui Cristos şi a împărtăşi „bucuria rodnică a învierii”. În încheiere, Papa i-a invitat pe credincioşi să discearnă „adevărata realitate dincolo de aparenţe, recunoscând drumul preamării chiar în umilire şi deplina manifestare a vieţii în moarte, în cruce. Astfel, punând din nou toată încrederea noastră şi speranţa noastră în Dumnezeu Tatăl, în orice necaz Îl vom putea ruga şi noi cu credinţă şi strigătul nostru de ajutor se va transforma în cântare de laudă”.
