Credinţa şi caritatea se susţin reciproc
01.02.2013, Vatican (Catholica) - În Mesajul său pentru Postul Mare din acest an, dat publicităţii vineri, 1 februarie 2013, pe tema A crede în caritate trezeşte caritate „Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi” (1Ioan 4,16), Papa Benedict al XVI-lea a pus în lumină legătura strânsă între credinţă şi caritate, reluând fragmente din prima sa Enciclică. În Deus caritas est, Sfântul Părinte scria despre întâlnirea cu „Dumnezeu Iubire care cheamă în cauză nu numai inima, ci şi intelectul”. „Creştinul este o persoană cucerită de iubirea lui Cristos şi de aceea, mişcat de această iubire, este deschis în mod profund şi concret la iubirea faţă de aproapele. Această atitudine se naşte înainte de toate din conştiinţa că suntem iubiţi, iertaţi, ba chiar slujiţi de Domnul, care se apleacă pentru a spăla picioarele Apostolilor şi se oferă pe Sine însuşi pe cruce pentru a atrage omenirea în iubirea lui Dumnezeu”.
Întreaga viaţă creştină, adaugă Sfântul Părinte, este „un răspuns la iubirea lui Dumnezeu”. „Primul răspuns este întocmai credinţa ca primire plină de uimire şi recunoştinţă a unei nemaiauzite iniţiative divine care ne precede şi ne solicită. Şi ‘da’-ul credinţei marchează începutul unei luminoase istorii de prietenie cu Domnul, care umple şi dă sens deplin întregii noastre existenţe. Însă Dumnezeu nu se mulţumeşte ca noi să primim iubirea Sa gratuită. El nu se limitează să ne iubească, ci doreşte să ne atragă la Sine, să ne transforme în mod atât de profund încât să ne facă să spunem cu Sfântul Paul: ‘nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine'”. Pontiful subliniază apoi cât este de greşit „să separăm sau chiar să opunem credinţa şi caritatea”, precum şi faptul că „pentru o viaţă spirituală sănătoasă este necesar să fugim atât de fideism cât şi de activismul moralist”.
„Existenţa creştină constă într-o continuă urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu pentru a coborî apoi din nou, aducând iubirea şi forţa care derivă din ea, în aşa fel încât să îi slujim pe fraţii şi surorile noastre cu însăşi iubirea lui Dumnezeu”. Adevărata caritate, aşadar, nu se poate reduce „la solidaritate sau la simplul ajutor umanitar”, din moment ce „cea mai mare operă de caritate este tocmai evanghelizarea”: „a frânge pâinea Cuvântului lui Dumnezeu, a-l face [pe aproapele] părtaş de Vestea cea Bună a Evangheliei, a-l introduce în raportul cu Dumnezeu”. Mântuirea este imposibilă fără iniţiativa lui Dumnezeu, dar aceasta „departe de a limita libertatea noastră şi responsabilitatea noastră, mai degrabă le face autentice şi le orientează spre faptele carităţii”. Postul Mare ne invită aşadar „să alimentăm credinţa printr-o ascultare mai atentă şi prelungită a Cuvântului lui Dumnezeu şi prin participarea la Sacramente şi, în acelaşi timp, să creştem în caritate, în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, şi prin indicaţiile concrete ale postului, pocăinţei şi pomenii”.
„Credinţa, dar şi răspuns, ne face să cunoaştem adevărul lui Cristos ca Iubire întrupată şi răstignită, adeziune deplină şi perfectă la voinţa Tatălui şi milostivire divină infinită faţă de aproapele; credinţa înrădăcinează în inimă şi în minte convingerea fermă că tocmai această Iubire este unica realitate victorioasă asupra răului şi asupra morţii. Credinţa ne invită să privim la viitor cu virtutea speranţei, aşteptând încrezători ca victoria iubirii lui Cristos să ajungă la plinătatea sa. La rândul ei, caritatea ne face să intrăm în iubirea lui Dumnezeu manifestată în Cristos, ne face să aderăm în mod personal şi existenţial la dăruirea totală şi fără rezerve a lui Isus Tatălui şi fraţilor”. În concluzie, Sfântul Părinte a afirmat că „credinţa precede caritatea, dar se revelează autentică numai dacă este încoronată de ea. Totul porneşte de la umila primire a credinţei, dar trebuie să ajungă la adevărul carităţii, care rămâne pentru totdeauna, ca împlinire a tuturor virtuţilor”.
