Francis X. Rocca: Noul Papă, un posibil reformator la mai multe niveluri
15.03.2013, Washington (Catholica) - Biserica a apelat la ordine religioase pentru Papi de mai multe ori de-a lungul secolelor, adesea când avea nevoie de un reformator, şi acesta se poate să fi fost şi gândul Cardinalilor care l-au ales acum pe Papa Francisc. Este primul Papă iezuit din istorie, iar Cardinalii electori ştiu că iezuiţii sunt în mod istoric un ordin misionar, a cărui primă generaţie, în secolul XVI, nu doar a dus credinţa în ţinuturi necreştine din lume, ci a şi participat la reforma catolicismului, necesară în faţa provocărilor ridicate de protestantism în Europa. Această moştenire se poate să fi fost un factor în alegerea Papei Francisc, într-un moment în care Biserica pune accentul pe noua evanghelizare – pe efortul de a reaprinde credinţa în rândul societăţilor care sunt tot mai secularizate, consideră Francis X. Rocca într-o analiză făcută pentru serviciul de ştiri al Conferinţei Episcopale Americane.
În timpul întâlnirilor dinaintea începerii Conclavului, Cardinalii au discutat intens despre corupţie şi despre greşelile de management evidenţiate în scandalul Vatileaks din 2012, cu corespondenţa confidenţială din Sfântul Scaun ajunsă în parte pe mâna presei seculare. Istoria vieţii austere dusă de noul Papă, demonstrată de apartamentul său modest şi de folosirea transportului în comun – ca să nu mai spunem decizia de a lua numele Sf. Francisc de Assisi, un mare reformator cunoscut ca Sărăcuţul – trebuie să fi fost atractivă în acest context. Dar mulţi dintre Cardinalii care l-au ales pe noul Papă se ştie că mai considerau un aspect ca fiind urgent pentru Biserică, pentru reformarea ei: viaţa călugărească. Ultima jumătate de secol a însemnat o scădere a vocaţiilor, alături de mult-mediatizatele dispute pe teme doctrinare sau de disciplină între persoane consacrate şi Episcopii lor, inclusiv cu Episcopul Romei, Papa.
Ca Ordinul cu cei mai mulţi membri, peste 17.000, iezuiţii au trecut prin astfel de tensiuni, uneori în forme proeminente. Unii iezuiţi se bucură de încrederea Vaticanului la cele mai înalte niveluri; Papa Benedict al XVI-lea l-a numit pe un iezuit, Arhiepiscopul Luis Ladaria Ferrer, ca secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Dar în 2008, acelaşi Papă Benedict al XVI-lea a simţit ca necesar să ceară Ordinului Iezuit să îşi afirme „totala adeziune la doctrina catolică, în special în punctele nevralgice care astăzi sunt atât de atacate de cultura seculară”, inclusiv „relaţia dintre Cristos şi religii şi unele aspecte ale teologiei eliberării”, problematica divorţului şi a homosexualităţii… Nu există dubiu unde se poziţionează Papa Francisc în oricare din aceste puncte nevralgice. Dacă oricare dintre Cardinali ar fi avut vreun dubiu legat de apartenenţa viitorului Papă la un ordin acuzat uneori de tolerare a dizidenţei, trebuie să fi fost alungat de fidelitatea binecunoscută a – pe atunci – Cardinalului Jorge Mario Bergoglio faţă de învăţătura Bisericii. Dar este posibil ca respectivele controverse asociate cu iezuiţii şi cu alte ordine religioase să fi jucat un rol pozitiv în alegerea sa?
O afirmaţie frecvent auzită în perioada dinaintea Conclavului susţinea că omul cel mai bine pregătit pentru a reforma Vaticanul ar fi un italian, deoarece el cunoaşte cel mai bine cultura locală. Evident, Cardinalii electori nu au găsit acest argument ca fiind suficient de puternic ca să le determine opţiunea. Dar se poate să fi folosit o logică similară dintr-o altă perspectivă. De-a lungul istoriei Bisericii, laturile ierarhică şi carismatică, reprezentate tradiţional de Episcopi şi de ordinele religioase, au existat în tensiune unele cu altele. Uneori această tensiune este slabă, alteori explozivă. Alegând un iezuit şi un Episcop cu vechime să slujească drept cap vizibil al Bisericii, Cardinalii se poate să fi pus în mişcare un proces de înnoire care se va resimţi mult dincolo de zidurile Vaticanului.
