Lumina credinţei: originea, istoria şi orizontul creştinismului

05.07.2013, Vatican (Catholica) - Încă de la prima lectură enciclica „Lumen fidei” a Papei Francisc, făcută publică astăzi, se simte ca un ecou al unui trecut, este drept recent, care pare totuşi îndepărtat ţinând cont de cât de multe s-au întâmplat în Biserica Catolică în ultimele cinci luni. Textul, după cum explica însuşi Sfântul Părinte la o întâlnire cu Episcopii argentinieni, este o lucrare „la patru mâini”: Papa Benedict al XVI-lea a scris aproape în întregime textul înainte să se retragă, pe 28 februarie a.c., dând respectiva versiune succesorului său, care a revăzut-o, a integrat-o şi şi-a însuşit textul punând semnătura pe el.

Dar răsfoind paginile este evident că textul, relativ scurt, 91 de pagini cu 58 de paragrafe, este în mod predominant al Pontifului de origine germană. Şi nu doar pentru că enciclica despre credinţă încheie tripticul dedicat virtuţilor teologice, început cu „Deus Caritas Est” (despre iubire) şi urmat de Spe Salvi (despre speranţă). Însăşi aranjarea textului, referinţele frecvente la filosofi şi la dezbaterile din cultura germană a anilor ’60, insistenţa pe anumite teme şi chiar comparaţia dintre credinţă şi Catedralele gotice, unde „lumina vine din cer prin ferestre, reprezentând istoria sacră”, toate arată că Papa Francisc a decis să respecte şi să accepte munca predecesorului său.

Papa Francisc spune explicit în paragraful 7 al enciclicii: „Aceste consideraţii despre credinţă – în continuitate cu tot ceea ce Magisteriul Bisericii a pronunţat asupra acestei virtuţi teologice – doreşte să fie un supliment la ceea ce Papa Benedict al XVI-lea a scris în enciclicele sale despre iubire şi despre speranţă. El însuşi aproape a terminat o primă variantă a enciclicii despre credinţă. Îi sunt recunoscător pentru aceasta şi, ca fratele său în Cristos, mi-am asumat lucrarea sa deosebită şi am adăugat câteva contribuţii proprii.”

* * *

Titlul enciclicii, „Lumen fidei” (Lumina credinţei), rezumă dinamica fundamentală care se regăseşte în text: tradiţia Bisericii a asociat mereu credinţa cu lumina ce alungă întunericul şi luminează calea. „În vremea modernă, această lumină poate era considerată ca suficientă pentru societăţile vechi, dar era resimţită ca inutilă pentru vremurile noi, pentru o umanitate mândră de raţionalitatea ei şi nerăbdătoare să exploreze viitorul în moduri noi. Astfel credinţa a apărut unora ca o lumină iluzorie, care opreşte omenirea să pornească cu curaj în căutarea cunoaşterii.” Textul îl citează pe Nietzsche, unul dintre punctele constante de referinţă – chiar şi dacă negativ – al gândirii lui Ratzinger, pentru care „credinţa ar fi incompatibilă cu căutarea”. Dar în deceniile recente s-a descoperit că „lumina raţiunii autonome nu este suficientă pentru a lumina viitorul”. „Umanitatea a renunţat la căutarea unei lumini mai mare, Adevărul însuşi, mulţumindu-se în schimb cu lumini mai mici, care luminează doar momentul trecător.”

De aceea, în lumea de astăzi „este o nevoie urgentă de re-descoperire a credinţei ca lumină”, descoperind că doar lumina care vine din credinţa în Dumnezeu este „capabilă să lumineze fiecare aspect al existenţei umane”. Drumul spre descoperirea acestei trăsături strălucitoare a credinţei se întâmplă natural prin întâlnirea cu Cristos şi cu iubirea Sa. „Transformaţi de această iubire, dobândim o nouă viziune, noi ochi pentru a vedea; înţelegem că ea conţine o mare promisiune şi că în faţa noastră se deschide un alt viitor.” După introducere, enciclica în patru capitole trasează istoria credinţei creştine, a chemării lui Avraam şi a poporului lui Israel până la învierea lui Isus şi răspândirea Bisericii, relaţia dintre credinţă şi raţiune, rolul Bisericii în transmiterea credinţei în istorie şi, la final, faptul că credinţa participă la construirea unei societăţi care caută binele comun. „Lumen fidei” se încheie cu o rugăciune către Fecioara Maria, model de credinţă.

Cei doi Papi amintesc că credinţa „deschide calea înaintea noastră şi ne însoţeşte paşii de-a lungul timpului”. Pentru a înţelege ce este credinţa, trebuie să urmăm ruta pe care o ia, calea bătătorită de credincioşi, despre care se dă mărturie în Vechiul Testament. Credinţa îşi fixează rădăcinile în trecut, dar în acelaşi timp aminteşte de viitor, iar pentru aceasta „este cu adevărat strâns legată de speranţă”. Unitatea credinţei semnifică şi faptul că nu există diferenţe între credinţa „oamenilor simpli” şi a celor care sunt intelectuali – o refuzare a gnosticismului adesea pomenit de Papa Francisc. Dar nu poţi avea credinţă alegând doar părţile care îţi plac. În al doilea capitol, dedicat relaţiei dintre credinţă şi raţiune, regăsim clasica temă – pentru Ratzinger – a relativismului, legată de refuzul lumii moderne de a accepta afirmarea adevărului, văzută ca acţiune împotriva propriei conştiinţe şi ca rădăcină a fundamentalismului care inevitabil se transformă în violenţă.

Mai citim în enciclică: „Transmiterea credinţei nu doar aduce lumină oamenilor de pretutindeni; călătoreşte prin timp, trecând de la o generaţie la alta. Deoarece credinţa se naşte dintr-o întâlnire ce are loc în istorie şi luminează călătoria noastră prin timp, ea trebuie transmisă în fiecare epocă. Noi ajungem să vedem faţa lui Isus printr-un lanţ neîntrerupt de mărturii. Dar cum este posibil aceasta? Cum putem fi siguri, după toate aceste secole, că l-am întâlnit pe ‘Isus real’? Dacă am fi nişte simpli indivizi izolaţi, dacă punctul nostru de plecare ar fi egoul nostru individual, căutând în sine baza cunoaşterii absolut sigure, o astfel de certitudine nu ar fi posibilă. Nu pot să verific pentru mine ceea ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Dar aceasta nu este singura cale de obţinere a cunoaşterii. Persoanele trăiesc mereu într-o relaţie.”

Enciclica concluzionează că credinţa este un bun comun. Mulţumită credinţei, familiile găsesc tărie şi raţiunea de a sta împreună pentru totdeauna, iar tinerii, în cadrul unor evenimente precum Zilele Mondiale ale Tineretului, simt mai mult „dorinţa de a trăi deplin”.