Papa Francisc: Să cultivăm tăcerea – ne va prinde bine
12.12.2013, Vatican (Catholica) - În pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului ne va prinde bine să cultivăm tăcerea, pentru a-l asculta pe Dumnezeu care ne vorbeşte cu blândeţea unui tată şi a unei mame. Acesta a fost, pe scurt, mesajul predicii Papei Francisc la Sfânta Liturghie celebrată joi dimineaţa în Casa Sfânta Marta din Vatican. Redăm în continuare sinteza publicată de Radio Vatican.
Referindu-se la lecturile biblice proclamate joi în ritul roman la Liturghie (Is 41,13-20; Ps 144; Mt 11,11-15), Pontiful s-a oprit asupra unui pasaj din cartea profetului Isaia, pentru a îndrepta atenţia nu atât la „ceea ce spune Domnul” cât mai ales la „modul în care o spune”. Dumnezeu, a remarcat Papa Francisc, ne vorbeşte aşa cum un tată şi o mamă vorbesc copiilor mici: „Când copilaşul visează urât, se trezeşte, plânge, tatăl merge şi îi spune: «Nu te teme, nu teme, acum sunt eu aici». La fel ne vorbeşte şi Domnul: «Nu îţi fie teamă, vierme al lui Iacob, rămăşiţă a lui Israel». Şi faţă de noi, Domnul foloseşte acest mod de a vorbi, se apropie de noi. Când vedem un tată sau o mamă care vorbesc copilaşului lor, îi vedem că ei se fac mici, vorbesc chiar cu glas de copil şi fac gesturi copilăreşti. Unul care se uită de la distanţă ar putea să spună: «Aşa ceva e ridicol!» Dar părinţii se fac mici pentru că iubirea tatălui şi a mamei simte nevoia de a se apropia, de a se înjosi la nivelul copilaşului. Dacă tata şi mama i-ar vorbi normal, copilul îi va înţelege fără nici o îndoială, dar ei vor să îşi asume modul de a vorbi al copilului. Se apropie, se fac mici. La fel face şi Domnul.”
Teologii greci, a reluat Papa Francisc, explicau această atitudine a lui Dumnezeu printr-un cuvânt greu de ţinut minte, „synkatabasis”, care înseamnă „condescendenţa lui Dumnezeu care coboară atât de mult încât se face unul dintre noi”. „Tatăl şi mama când se adresează copilului spun lucruri un pic ridicole, numindu-l «iubirea mea, jucăria mea» şi altele. În acelaşi fel vorbeşte şi Domnul: «vierme al lui Iacob, tu eşti ca un viermişor pentru mine, o fiinţă foarte măruntă, dar te iubesc nespus de mult». Acesta este limbajul Domnului, limbajul afectuos al tatălui şi al mamei. Este cuvântul Domnului? Da, să auzim ceea ce spune! Dar să vedem şi cum o spune. Şi noi trebuie să facem ceea ce face Domnul, să facem ceea ce spune şi să o facem cum o spune El: cu iubire, cu blândeţe, cu o atitudine de condescendenţă faţă de fraţi”. Dumnezeu, a explicat mai departe Sfântul Părinte, făcând trimitere la întâlnirea profetului Ilie cu Domnul, este ca „briza uşoară” sau – după cum spune textul original „o şoaptă de tăcere”. În acest fel Domnul se apropie de noi, cu sonoritatea şoptită a tăcerii, care este tipică iubirii. Fără a se da în spectacol.
Dumnezeu „se face mic pentru ca pe mine să mă facă puternic. El merge la moarte, cu acea condescendenţă, pentru ca eu să pot trăi. Aceasta este muzica vorbirii lui Dumnezeu, şi noi, pregătindu-ne la sărbătoarea Naşterii Domnului, trebuie să o ascultăm. Ne va prinde bine să o auzim, ne va prinde foarte bine. De obicei Crăciunul pare să fie o sărbătoare foarte zgomotoasă. Ne va prinde bine să păstrăm un pic de tăcere şi să auzim aceste cuvinte de iubire, aceste cuvinte de apropiere atât de intensă, aceste cuvinte de gingăşie… «Tu eşti ca un viermişor, dar eu te iubesc nespus de mult!»… Şi să facem tăcere în acest timp în care noi, cum spune prefaţa (Sfintei Liturghii), veghem şi aşteptăm în credinţă.”
