Roma este chemată să fie mai solidară cu săracii, nefericiţii, suferinzii
01.01.2014, Vatican (Catholica) - Un an care a trecut nu ne conduce la o realitate care se termină, ci la o realitate care se împlineşte, şi este un pas în plus spre scopul care ne stă înainte: un scop al speranţei şi al fericirii, pentru că îl vom întâlni pe Dumnezeu, motivul speranţei noastre şi izvorul bucuriei noastre. Acest lucru l-a subliniat Papa Francisc în cadrul Vesperelor din seara zilei de marţi, 31 decembrie 2013, pentru Solemnitatea Preasfintei Maria, Născătoare de Dumnezeu, şi a Te Deum-ului celebrat în Bazilica Vaticanului, încheiate cu vizita la ieslea amenajată în Piaţa San Pietro. Pontiful, în predica sa, s-a concentrat apoi asupra Romei, un oraş de o frumuseţe unică, dar în care sunt atâtea persoane marcate de sărăcie materială şi morală, persoane sărace, nefericite, suferinde, care interpelează conştiinţa nu doar a autorităţilor, ci a oricărui cetăţean.
Papa Francisc şi-a început ultima sa predică din anul 2013 pornind de la apostolul Ioan, care defineşte timpul prezent în mod exact: „Acum este ceasul de pe urmă”. Această afirmaţie, care apare în lecturile din ziua de 31 decembrie, înseamnă că cu venirea lui Dumnezeu în istorie suntem deja în timpurile „de pe urmă”, după care trecerea finală va fi a doua şi definitiva venire a lui Cristos. „Cu Isus a venit ‘plinirea’ timpului, plinătatea semnificaţiei şi plinătatea mântuirii. Şi nu va mai fi o nouă revelaţie, ci manifestarea deplină a ceea ce a revelat deja Isus”. Viziunea biblică şi creştină asupra timpului şi a istoriei, a adăugat Papa, nu este ciclică, ci liniară: este un drum spre o împlinire: „un an care a trecut, aşadar, nu ne conduce la o realitate care se termină, ci la o realitate care se împlineşte”.
La finalul anului 2013, Papa Francisc i-a invitat pe credincioşi să adune, ca într-un coş, zilele, săptămânile, lunile pe care le-au trăit, pentru a le oferi toate Domnului. Le-a cerut să se întrebe cum au trăit timpul pe care li l-a dat El? „L-am folosit mai ales pentru noi înşine, pentru interesele noastre, sau am ştiut să îl trăim şi pentru alţii? Cât timp ne-am rezervat pentru ‘a sta cu Dumnezeu’, în rugăciune, în tăcere, în adoraţie?…” Concentrându-se apoi asupra oraşului Roma, Sfântul Părinte s-a întrebat ce s-a întâmplat în acest an, ce se întâmplă şi ce se va întâmpla. Calitatea vieţii depinde de toţi, şi fiecare contribuie la a o face acceptabilă, ordonată, primitoare. Chipul unui oraş, a adăugat Pontiful, este asemenea unui mozaic alcătuit din toţi cei care locuiesc în el. Desigur, cel care este investit cu autoritate are mai multă responsabilitate, dar fiecare este coresponsabil, în bine şi în rău.
„Roma este un oraş de o frumuseţe unică. Patrimoniul său spiritual şi cultural este extraordinar. Totuşi, chiar şi la Roma există numeroase persoane marcate de sărăcie materială şi morală, persoane sărace, nefericite, suferinde, care interpelează conştiinţa fiecărui cetăţean. La Roma simţim poate mai puternic acest contrast între mediul maiestuos şi plin de frumuseţe artistică, şi neajunsurile sociale”. Roma este un oraş al contrastelor, „plin de turişti, dar plin şi de refugiaţi… plin de oameni care lucrează, dar şi de persoane care nu găsesc de lucru sau desfăşoară munci slab plătite şi uneori nedemne; şi toţi au dreptul să fie trataţi cu aceeaşi atitudine de primire şi de echitate, pentru că fiecare este purtător al demnităţii umane”.
„Roma din anul nou va avea o faţă şi mai frumoasă dacă va fi şi mai bogată în umanitate, ospitalieră, primitoare; dacă noi toţi vom fi atenţi şi generoşi faţă de cel care este în dificultate; dacă vom şti să colaborăm cu spirit constructiv şi solidar, pentru binele tuturor. Roma din anul nou va fi mai bună dacă nu vor exista persoane care o privesc ‘de departe’, în cărţi poştale, care privesc viaţa sa doar ‘din balcon’, fără a se implica în numeroasele probleme umane, probleme ale bărbaţilor şi femeilor care, în cele din urmă… şi de la început, că vrem sau nu, sunt fraţii noştri. În această perspectivă, Biserica din Roma se simte angajată să dea propria contribuţie vieţii şi viitorului oraşului – este datoria sa! -, se simte angajată să o însufleţească cu plămada Evangheliei, să fie semn şi instrument al milostivirii lui Dumnezeu.”
