Cu Papa Francisc, Biserica trăieşte o nouă primăvară (II)
22.02.2014, Roma (Catholica) - La mai puţin de un an de la alegerea Papei Francisc, Biserica a intrat într-o adevărată „perioadă conciliară”. Fie prin relansarea acelui creştinism al milostivirii care a fost propriu Fericitului Papă Ioan al XXIII-lea, fie prin reformele structurale pe care actualul Pontif le duce înainte. Este convins de aceasta Mons. Bruno Forte, teolog de faimă internaţională şi Arhiepiscop de Chieti-Vasto. În colocviu cu agenţia Zenit, apărut în traducere pe Ercis.ro, Monseniorul Forte a trasat un bilanţ al acestui prim an de pontificat al Papei Bergoglio, găsind continuităţi teologico-doctrinare cu magisteriul Papei Benedict al XVI-lea, împreună cu inovaţii pe planul pastoral şi al comunicării. Iată ultima parte a interviului.
– S-a vorbit mult despre un „efect-Francisc” asupra confesionalelor. Consideraţi că întoarcerea atâtor credincioşi la Liturghie şi la practica sacramentală este un fenomen profund şi durabil?
– Este o realitate de fapt pe care noi toţi păstorii o înregistrăm. Există o întoarcere a multora la harul Sacramentelor, îndeosebi al Spovezii, motivată de sentimentul de atracţie şi de invitaţie de a profita de duioşia şi de milostivirea lui Dumnezeu, care ne vine încontinuu de la acest papă: nu vă fie frică de duioşia lui Dumnezeu. Cât de profundă este această realitate de fapt, o ştie numai Dumnezeu, totuşi mă întreb: faptul că atâtea persoane regăsesc calea reconcilierii sacramentale, oare va putea fi judecată vreodată ca un fapt superficial? În măsura în care cineva se deschide în adâncul său la iertarea lui Dumnezeu şi o cere, există mereu o mişcare interioară de har şi de miracol al Duhului pe care nicio judecată umană nu o va putea califica drept banală sau superficială.
Este un fenomen durabil? Tot ceea ce este uman este supus caducităţii şi provizoriului, totuşi cu siguranţă anumite experienţe care schimbă sufletul în adâncime sunt şi acele experienţe care dau vieţii acea însemnătate şi acea frumuseţe care au deja un gust de veşnicie. Acest lucru ne face să sperăm că poate să fie începutul unui drum, destinat să devină stabil, durabil şi profund. Aşadar suntem într-o primăvară a Bisericii aşa cum a fost deja pontificatul Papei Ioan al XXIII-lea. La distanţă de 50 de ani, Conciliul este viu mai mult ca oricând. Mesajul duioşiei şi al milostivirii lui Dumnezeu a Papei Ioan este viu, pentru că omenirea are nevoie de ele mai mult ca oricând.
– Consideraţi că şi reformele structurale ale Bisericii în sens colegial şi sinodal sunt pe urma a ceea ce a fost dorit de Conciliul Vatican II?
– Evangelii gaudium este un manifest programatic în acest sens. Marea intenţie a Papei Francisc este să ducă la împlinire ceea ce Conciliul Vatican II a propus, a tematizat şi a demarat: efectiva colegialitate eclezială sub Petro şi cum Petro. Papa Francisc crede în valoarea colegialităţii, ceea ce înseamnă a crede în sfinţenia Bisericii, în Duhul Sfânt care acţionează în Poporul lui Dumnezeu care inspiră sensus fidelium care aşadar, într-un fel, prin ascultarea Bisericii, vorbeşte şi păstorilor care trebuie să discearnă, să judece şi să transmită credinţa. Cred că suntem cu adevărat într-o perioadă conciliară, în sensul că tot ceea ce Conciliul Vatican II a propus cu privire la communio şi la colegialitatea Episcopilor, începând de la învăţătura despre sacra mentalitate a episcopatului, se realizează.
Nu va fi uşor: nu tot ceea ce scoatem în evidenţă frumos şi luminos va fi receptat cu uşurinţă. Este clar că vor exista rezistenţe şi temeri. O Biserică mai verticalistă şi „clericală” este o Biserică ce le convine tuturor, deoarece eliberează de responsabilitatea de a se confrunta personal, cu dilemele şi trudele alegerilor vieţii, moralei. Biserica lui Isus este o Biserică în care funcţia păstorilor este indispensabilă dar în care fiecare este chemat să trăiască propria viaţă, să facă propria alegere de iubire şi de credinţă şi să moară propria moarte. Toţi cei botezaţi au o demnitate pe care spiritul sinodal şi colegial aşa de puternic voit de acest Papă şi inspirat de marele dar al Conciliului Vatican II, cu siguranţă o promovează şi o încurajează.
– Un alt aspect este insistenţa Sfântului Părinte asupra sărăciei evanghelice, o valoare pe care el însuşi o urmează cu coerenţă, chiar şi în conducerea Bisericii. Nu există riscul ca să fie răstălmăcită ca pauperism?
– Există două aspecte care trebuie evidenţiate: primul este sărăcia ca stil de viaţă. Isus este sărac şi sărăcia sa nu se naşte din pauperism, ci se naşte din voinţa de a demonstra cu viaţa, cum adevărata comoară a fiinţei umane nu este nimic altceva decât Dumnezeu şi căutarea Împărăţiei sale. Sărăcia evanghelică nu este decât o faţă a credinţei în Dumnezeu, care nu vrea garanţii umane, care nu vrea mijloace umane, ci care se încrede, ca să o spunem cu Sfântul Paul, în „slăbiciunea lui Dumnezeu”. În alegerile Papei Francisc nu există niciodată un pauperism de manieră. Papa Francisc este autentic, este el însuşi. El însuşi nu a spus niciodată că apartamentul pontifical era prea luxos. A spus numai că voia să trăiască la Casa Santa Marta pentru a putea sta cu alţii, dintr-o nevoie de comuniune. A mai spus, glumind, că nu ar fi voit să cheltuiască bani la psihiatru… Este un Papă care crede în viaţa comunitară, în fraternitate, care este şi o faţă a sobrietăţii, a sărăciei evanghelice.
Pe de altă parte este alegerea săracilor şi atenţia faţă de cei săraci, cu o denunţare precisă şi o vestire precisă. Denunţarea este aceea a „nu”-urilor, reafirmate în Evangelii gaudium: „nu” unei economii a excluderii care îi marginalizează pe cei mai slabi, „nu” unei tiranii a banului, care este şi la baza crizei economice mondiale. Aceşti „nu” foarte clari şi categorici se conjugă apoi cu un „da”: „da”-ul angajării pentru promovarea umană, pentru demnitatea fiinţei umane, pentru o dreptate în care se promovează convieţuirea diferenţelor, pentru ca fiecare persoană umană să fie respectată şi promovată în demnitatea sa şi în posibilităţile sale.
Insistenţa Papei Francisc asupra sărăciei nu are nimic de-a face cu pauperismul, ci este mai degrabă o revizitare a marelui mesaj evanghelic pe care, de exemplu, Sfântul Francisc de Assisi l-a relansat cu viaţa sa şi cu cuvintele sale în inima Evului Mediu creştin.
