Papa Francisc: Bilanţul iubirii lui Dumnezeu faţă de noi este mereu în pierdere
28.03.2014, Vatican (Catholica) - „Dumnezeu este iubire, Dumnezeu iubeşte, nu face altceva”, a spus Papa Francisc la predica la Sfânta Liturghie celebrată vineri, 28 martie 2014, dimineaţă, în Capela Casei Sf. Marta din Vatican. Referindu-se la lecturile biblice ale zilei din ritul latin – Osea 14,2-10 şi Marcu 12,28-34 -, Papa s-a oprit mai întâi la cartea profetului Osea, în care Domnul ne îndeamnă la convertire şi chiar când unele cuvinte sunt apăsătoare, ele nu încetează să exprime „nostalgia iubitoare a lui Dumnezeu”, citim pe situl Radio Vatican.
În cuvintele profetului Osea se simte îndemnul părintesc al tatălui care spune fiului său: „Întoarce-te, e timpul să te întorci acasă”. Chiar şi numai acest cuvânt, a observat Pontiful, ar fi îndeajuns pentru a petrece în rugăciune ore în şir: „Este inima Tatălui nostru. Aşa este Dumnezeu: nu oboseşte, nu renunţă! A făcut în acest fel veacuri la rând faţă de apostazia poporului Său. Dar El revine, pentru că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care aşteaptă. În acea după-amiază din raiul pământesc, Adam a ieşit din paradis cu o pedeapsă dar şi cu o făgăduinţă. Domnul este credincios promisiunii Sale, pentru că nu se poate nega pe sine. Este credincios. La fel ne-a aşteptat pe fiecare dintre noi în decursul timpului. Este un Dumnezeu care ne aşteaptă mereu!”
Papa s-a referit la predică şi la pasajul despre fiul risipitor din Evanghelia după Sf. Luca (cap. 15). Aici, a notat Pontiful, tatăl îl vede pe fiul de departe pentru că îl aştepta. E ca şi cum tatăl „ar fi mers în toate zilele pe terasa casei să vadă dacă fiul său se întoarce. Îl aştepta. Şi când îl vede, se duce în grabă şi îl îmbrăţişează”. Fiul îşi pregătise câteva cuvinte de spus, dar tatăl nici nu-l lasă să vorbească şi îl îmbrăţişează. „Acesta este Tatăl nostru, acel Dumnezeu care ne aşteaptă. Întotdeauna. ‘Dar – poate să spună cineva – părinte, eu am atâtea păcate, nu ştiu dacă El va fi mulţumit’. Încearcă, dacă vrei să cunoşti bunătatea acestui Tată, mergi la El şi încearcă, apoi vino şi spune-mi”.
„Este acel Dumnezeu care ne aşteaptă, dar şi acel Dumnezeu care iartă. Este acel Dumnezeu al milostivirii: nu oboseşte să ne ierte. Noi suntem cei care obosim în a-i cere iertare, dar El nu oboseşte. De şaptezeci de ori câte şapte, mereu înainte cu iertarea. Şi, din punctul de vedere al unei întreprinderi, bilanţul (lui Dumnezeu) este mereu în pierdere. El iese mereu în pierdere: pierde la bilanţul lucrurilor, dar câştigă în iubire.” Şi aceasta, a spus Pontiful, se întâmplă pentru că Dumnezeu „este cel dintâi care pune în practică porunca iubirii. El iubeşte, nu ştie să facă altceva”. Minunile pe care Isus le săvârşea pentru nenumăraţii bolnavi erau la rândul lor un semn al marii minuni pe care zi de zi Domnul o face faţă de noi când avem curajul de a ne ridica şi a merge la El.
Când se întâmplă acest lucru, a spus Pontiful, Dumnezeu ne face sărbătoare: „nu ca ospăţul celui bogat care-l ţinea la uşă pe Lazăr cel sărac”, Dumnezeu „face un alt fel de sărbătoare, ca ospăţul pe care îl face tatăl pentru fiul rătăcitor: pentru că tu, spune promisiunea, ‘vei înflori ca un crin’, ‘Voi face sărbătoare pentru tine’, ‘Se vor întinde rădăcinile tale, vei avea frumuseţea măslinului şi miresmele Libanului’ (cf. Osea 14,6-7). Viaţa fiecărui om care are curajul de a se apropia de Domnul va găsi bucuria sărbătorii lui Dumnezeu. Aceste cuvinte să ne ajute să ne gândim la Tatăl nostru, la Tatăl care ne aşteaptă mereu, care ne iartă mereu şi care face sărbătoare atunci când noi ne întoarcem.”
