Pr. Federico Lombardi despre Radio Vatican, „casa mea timp de 25 de ani” (I)
01.03.2016, Vatican (Catholica) - Părintele Federico Lombardi și-a încheiat la sfârșitul lunii februarie misiunea de director general al postului Radio Vatican, pe care a îndeplinit-o în mod admirabil timp de 25 de ani. În 1990 a fost numit director de programe, devenind în 2005 director general. În 2001, superiorii i-au încredințat și conducerea Centrului Televiziunii Vaticane, iar în 2006 a fost numit director al sălii de presă a Sfântului Scaun, misiune pe care o îndeplinește și în prezent. Stând de vorbă la microfon cu Roberto Piermarini, de la redacția centrală în limba italiană, părintele Federico Lombardi a reparcurs cei 25 de ani la Radio Vatican, interviul apărând în traducere pe situl RV și în limba română. Prima întrebare a fost, desigur, despre începuturi.
– Când am venit la Radio nu cunoșteam în mod direct ambientul vatican însă, înainte de a fi Provincialul iezuiților italieni, am activat timp de peste zece ani la revista „Civiltà Cattolica”, ce a reprezentat o foarte bună școală pregătitoare pentru înfruntarea ulterioară a chestiunilor de informație și comunicare în sintonie cu slujirea Papei și a Sfântului Scaun, prin această școală trecând înaintea mea preoții Martegani și Tucci, care au fost și ei directori la Radio Vatican. Pe lângă urmărirea în mod continuu și îndeaproape a activității Papei, cum nu mai făcusem până să vin la Radio Vatican, noutatea cea mai fascinantă a fost reprezentată de orizontul mondial al activității informative de la Radio și ampla internaționalitate a personalului de la Radio Vatican, compus din 60 de naționalități, provenind din diferite culturi, cu limbi și alfabete foarte diferite.
În plus, trebuia să mă obișnuiesc cu un mod de exprimare diferit de cel precedent: nu mai erau lungile articole foarte bine documentate, ci știri scurte, de prezentat într-un minut sau două, într-o formulare cât mai clară și mai sintetică cu putință. Cred că în acest sens m-a ajutat puțin și formația mea de matematician. În primii 15 ani, din 1991 până în 2005, am fost director de programe, atenția concentrându-se în special asupra conținutului informativ dar și de mare apropiere față de realitatea fiecărei redacții și a persoanelor care le alcătuiau: mă refer la raporturi umane foarte intense și profunde, cu personalul din redacții dar și cu angajații departamentului tehnic, cu care am avut o legătură profesională și umană constantă, chiar dacă nu depindeau de mine în mod direct. Trebuie să spun că aceasta a fost perioada cea mai fericită, în care am putut să mă dedic pe deplin misiunii la Radio Vatican, de dimineață până seara, practic zilnic, aproape fără întrerupere.
– V-au fost încredințate și alte misiuni?
– Este adevărat. Din 2001, în contextul unor diverse circumstanțe, superiorii mi-au încredințat și conducerea Centrului Televiziunii Vaticane, îndatorire la care s-a adăugat, din 2006, și Sala de Presă a Sfântului Scaun. Însă în 2005, odată cu plecarea părintelui Borgomeo, am fost numit director general la Radio Vatican, această misiune fiind – în comparație cu cea precedentă – mai mult administrativă din anumite puncte de vedere, ce presupunea mai puțină apropiere continuă de persoane. Noua îndatorire era, într-un anumit sens, mai compatibilă cu alte sarcini care îmi fuseseră încredințate între timp și care solicitau – desigur – o parte consistentă din timpul meu.
Pe scurt, în decursul unei zile normale, mă împărțeam mai mult sau mai puțin în acest fel: în prima parte a dimineții și, succesiv, după-amiaza și seara la Radio; în a doua parte a dimineții, la Sala de Presă și dimineața târziu la Centrul Televiziunii Vaticane. Erau multe de făcut, însă nu m-am gândit nici un moment să solicit renunțarea la Radio Vatican. Este misiunea pentru care am fost trimis, de superiorii mei religioși, să slujesc în Vatican. Am considerat-o întotdeauna ca fiind cea dintâi și, totodată, o misiune fundamentală și m-am considerat întotdeauna ca fiind implicat cu fidelitate în slujirea persoanelor care mi-au fost încredințate mai întâi. Desigur, am încercat să îmi îndeplinesc cât mai bine posibil celelalte îndatoriri, foarte importante, dar pentru mine, în slujirea în Vatican, acasă a fost Radio Vatican.
– În atâția ani nu au lipsit cu siguranță nici greutățile. Cum le-ați înfruntat?
– Dificultățile nu lipsesc niciodată. Perioada cea mai zbuciumată, în ceea ce privește în mod specific Radio Vatican, a fost cea a dezbaterilor și acuzelor pentru așa zisul „electro-smog”, pentru activitatea Centrului de transmisii de la Santa Maria di Galeria. Chestiunea a explodat la finele Marelui Jubileu, în ianuarie 2001, a fost fierbinte vreme de câteva luni, până în vară, apoi a continuat îndelung dar cu o intensitate mai redusă. Evident, era foarte greu să fii acuzat, pe nedrept, desigur, de a face răul, chiar de ucidere a copiilor, dar din fericire aveam conștiința liniștită și cred că tocmai de aceea am reușit să suportăm încercarea cu simțul răspunderii, răbdare, seriozitate morală și competență științifică.
– Care sunt lucrurile care v-au adus cele mai mari bucurii și neplăceri în acești ani?
– Bucuria cea mai mare au făcut-o mărturiile ascultătorilor care trăiau în situații grele și reușeau să ne transmită un mesaj de gratitudine pentru serviciul nostru. Îmi amintesc de scrisorile unei infirmiere, voluntară laică în Somalia, singură într-o lume majoritar musulmană, care asculta emisiunile noastre cu regularitate. Îmi amintesc, la fel, de cele 40.000 de scrisori de recunoștință primite din Ucraina în primul an după căderea regimului sovietic. Din fericire, exemplele ar putea continua.
Neplăcerea cea mai mare, pe care continui să o duc cu mine, este faptul că nu am reușit să transmitem un program radiofonic în limba hausa. Acesta era solicitat cu insistență de Episcopii din nordul Nigeriei, o regiune care, după cum știm astăzi cu toții, este locul unor mari violențe și tensiuni, unde se dezlănțuie (gruparea teroristă) Boko Haram. Făcusem deja toată organizarea, practic, fără nici o cheltuială, contând pe colaborarea voluntară a persoanelor consacrate nigeriene din Roma și pe contribuțiile realizate în studioul unui radio catolic din Nigeria. Ar fi putut să aibă o receptare bună iar singura cheltuială adăugată ar fi fost energia electrică a transmițătorului, ceea ce nu însemna mai mult de 10.000 de euro pe an (mai puțin de 30 de euro pe zi). Dar după ce făcusem prima transmisiune, mi s-a impus să o suspendăm, cred că din preocuparea ca Radio Vatican să nu „se lărgească”… Pentru nigerieni a fost o dezamăgire foarte grea. Eu, unul, consider că a fost o decizie greșită, contrară înțelegerii unei adevărate necesități umane și ecleziale, la care aveam posibilitatea să dăm un răspuns, mărunt dar semnificativ, de atenție și sprijin față de populațiile sărace și supuse încercării.
– Însă, în afara acestor insuccese, Radio Vatican a adus numeroase servicii în decursul istoriei…
– Da, acesta a reprezentat un caz tipic de servicii care puteau și se pot încă oferi doar prin intermediul undelor scurte. Este motivul pentru care noi – și eu personal – am apărat cu încăpățânare folosirea undelor scurte până în prezent și sunt extrem de recunoscător colegilor de la Centrul de Transmisie din Santa Maria di Galeria care și-au îndeplinit misiunea cu deosebită competență și dăruire, păstrând operativitatea Centrului, ce-ar putea fi definit o adevărată bijuterie în rândul structurilor similare, chiar și în condițiile unor costuri reduse.
Desigur, îmi este foarte clar faptul că tehnologiile din domeniul comunicației au deschis noi spații importante, ce-au devenit în zilele noastre preponderente și vitale, spre care este necesară reorientarea a numeroase resurse. Însă, în ADN-ul postului Radio Vatican și a misiunii sale încă de la fondare și, ulterior, în timpul Bisericii persecutate de regimurile totalitare, mai ales de cel comunist, s-a aflat întotdeauna în primul rând slujirea creștinilor oprimați, a săracilor, a minorităților aflate în dificultate și nu supunere absolută la imperativul maximizării numărului de ascultători. Sigur, trebuie ținut cont de numărul de ascultători, dar criteriul numărului nu trebuie să reprezinte unitatea absolută de măsură. Sper ca acest lucru să nu fie uitat nici în viitor, în deciziile privind evoluția comunicării vaticane. Preocuparea pentru cum să fie avuți mereu în atenție cei săraci și cum să fie combătută cultura debarasării în noua lume a comunicării reprezintă o provocare.
Imagini
