Interviu al Papei Francisc acordat revistei lunare „Scarp de’ tenis” (I)
02.03.2017, Roma (Catholica) - Prezentăm în continuare prima parte a interviului pe care Sfântul Părinte Francisc l-a dat periodicului „Scarp de’ tenis”, revistă lunară a străzii, proiect editorial și social susținut de Caritas Ambrosiana și Caritas Italiana. Interviul a fost realizat ca pregătire a vizitei Papei în Dieceza de Milano, programată la 25 martie 2017. Interviul a apărut pe ITRC.ro în traducerea pr. dr. Mihai Pătrașcu.
– Sfinte Părinte, să vorbim despre poporul celor invizibili, despre persoanele fără locuință. În urmă cu puține săptămâni, la începutul iernii și cu venirea frigului mare, ați dat ordin să fie primiți în Vatican, să se deschidă ușile bisericilor. Cum a fost primit apelul dumneavoastră?
– Apelul Papei a fost ascultat de multe persoane și de multe parohii. Mulți l-au ascultat. În Vatican sunt două parohii și fiecare dintre ele a găzduit o familie siriană. Multe parohii din Roma au deschis ușile pentru primire și știu că altele, neavând loc în casele parohiale, au adunat bani pentru a plăti chiria pentru persoane și familii nevoiașe pentru un an întreg. Obiectivul la care trebuie ajuns trebuie să fie acela al integrării, pentru aceasta este important a-i însoți pentru o perioadă inițială. În multe părți ale Italiei s-a făcut mult. Ușile au fost deschise în multe școli catolice, în conventuri, în atâtea alte structuri. Pentru aceasta spun că apelul a fost ascultat. Știu și despre multe persoane care fac oferte în bani pentru ca să se poată plăti chiria pentru persoanele fără locuință.
– În trecut toată lumea a scris despre pantofii Papei, pantofi de muncitor și mergător, și recent mass-media au rămas surprinse, și au povestit, despre Papa care a mers într-un magazin pentru a-și cumpăra o pereche de pantofi noi. De ce atâta atenție? Oare pentru că astăzi este greu să încălțăm – așa cum ne invită să facem „Scarp de’ tenis” – pantofii altora?
– Este foarte greu să încălțăm pantofii altora, pentru că adesea suntem sclavi ai egoismului nostru. La un prim nivel, putem spune că oamenii preferă să se gândească la propriile probleme fără a vrea să vadă suferința sau dificultățile celuilalt. Există însă un alt nivel. A ne încălța cu pantofii celorlalți înseamnă a avea mare capacitate de înțelegere, de a înțelege momentul și situațiile dificile. Dau un exemplu: în momentul de doliu se transmit condoleanțe, se participă la priveghiul funebru sau la Liturghie, dar sunt cu adevărat puțini cei care se încalță cu pantofii acelui văduv sau ai acelei văduve sau ai acelui orfan. Desigur, nu este ușor. Se simte durere, dar apoi totul se termină acolo.
După aceea, dacă ne gândim la existențele care adesea sunt formate din singurătate, atunci a ne încălța cu pantofii altora înseamnă slujire, umilință, generozitate, care este și expresia unei nevoi. Eu am nevoie cineva să se încalțe cu pantofii mei. Pentru că noi toți avem nevoie de înțelegere, de companie și de vreun sfat. De câte ori am întâlnit persoane care, după ce au căutat întărire la un creștin, fie el un laic, un preot, o soră, un Episcop, mi-au spus: „Da, m-a ascultat, dar nu m-a înțeles”. A înțelege înseamnă a încălța pantofii celorlalți. Și nu este ușor. Adesea pentru a înlocui această lipsă de măreție, de bogăție și de umanitate ne pierdem în cuvinte. Se vorbește. Se vorbește. Se dau sfaturi. Dar când există numai cuvintele sau prea multe cuvinte nu există această „măreție” de a ne încălța cu pantofii celuilalt.
– Sanctitate, când întâlniți pe cineva fără adăpost care este primul lucru pe care i-l spuneți?
– „Bună ziua”. „Ce mai faci?” Uneori se schimbă puține cuvinte, alteori în schimb se intră în relație și se ascultă istorii interesante: „Am studiat într-un colegiu, eram un preot bun…”. Cineva ar putea spune: dar ce mă interesează? Persoanele care trăiesc pe stradă înțeleg imediat când există interes adevărat din partea celeilalte persoane și când există, nu vreau să spun acel sentiment de compasiune, dar cu siguranță de deranj. Cineva fără adăpost și poate fi privit ca o persoană, sau ca și cum ar fi un câine. Și ei își dau seama de acest mod diferit de a privi.
În Vatican este vestită istoria unei persoane fără locuință, de origine poloneză, care în general stătea în piața Risorgimento din Roma, nu vorbea cu nimeni, nici cu voluntarii de la Caritas care seara îi aduceau o mâncare caldă. Numai după un timp îndelungat au reușit să-l determine să-și povestească istoria: „Sunt preot, îl cunosc bine pe Papa al vostru, am studiat împreună în seminar”. Vestea a ajuns la Sfântul Ioan Paul al II-lea care, auzind numele, a confirmat că a fost cu el în seminar și a voit să-l întâlnească. S-au îmbrățișat după patruzeci de ani și la sfârșitul unei audiențe, Papa a cerut să se spovedească la preotul care fusese colegul său. „Însă acum este rândul tău”, i-a spus Papa. Și colegul de seminar s-a spovedit la Papa. Grație gestului unui voluntar, a unei mâncări calde, a unui cuvânt de întărire, a unei priviri de bunătate, această persoană a putut să se ridice și să întreprindă o viață normală care l-a făcut să devină capelan al unui spital. Papa l-a ajutat, desigur aceasta este o minune dar este și un exemplu pentru a spune că persoanele fără locuință au o mare demnitate.
În Arhiepiscopia din Buenos Aires, sub un gang, între gratii și trotuar, locuiau o familie și un cuplu. Îi întâlneam în fiecare dimineață când ieșeam. Îi salutam și schimbam mereu două cuvinte cu ei. Nu m-am gândit niciodată să-i alung. Cineva îmi spunea: „Murdăresc Curia”, dar murdăria este înăuntru. Cred că trebuie să vorbim persoanelor cu mare umanitate, nu ca și cum ar trebui să ne plătească o datorie și să nu le tratăm ca și cum ar fi sărmani câini.
– Mulți se întreabă dacă este corect a da de pomană persoanelor care cer ajutor pe stradă; dumneavoastră ce răspundeți?
– Există atâtea argumente pentru a ne justifica pe noi înșine când nu dăm de pomană. „Dar cum așa, eu îi dau bani și apoi el îi cheltuiește pentru a bea un pahar de vin?” Un pahar de vin este singura fericire pe care o are în viață, e bine așa. Întreabă-te mai degrabă ce faci tu în ascuns? Tu ce „fericire” cauți în ascuns? Sau, contrar lui, ești mai norocos, cu o casă, o soție, copii, ceea ce te face să spui „Ocupați-vă voi de el”. Un ajutor este mereu corect. Desigur, nu este un lucru bun a-i arunca săracului numai niște bănuți. Este important gestul, a-l ajuta pe cel care cere privindu-l în ochi și atingându-i mâinile. A arunca banii și a nu-l privi în ochi este nu un gest de creștin.
Cum se poate educa la pomană? Povestesc o întâmplare despre o doamnă pe care am cunoscut-o la Buenos Aires, mamă a cinci copii (în acel timp avea trei). Tatăl era la muncă și stăteau la masă, aud că se bate la ușă, cel mai mare merge să deschidă: „Mamă, este un om care cere de mâncare. Ce facem?” Toți trei, cea mai mică avea patru ani, mâncau o bucată de carne alla milanese. Mama le spune: „Bine, tăiem jumătate din bucata noastră de carne”. „Dar nu, mamă, este o altă bucată”, spune fetița. „Este pentru tata, pentru deseară. Dacă trebuie să donăm, trebuie să dăm bucata noastră de carne”. Cu puține cuvinte simple au învățat că trebuie să se dea din ceea ce este propriu, de care nu ai vrea să te desparți.
După două săptămâni, aceeași doamnă a mers în oraș pentru a rezolva niște treburi și a fost constrânsă să îi lase pe copii acasă, aveau teme de făcut și le-a lăsat gustarea deja pregătită. Când s-a întors, i-a găsit pe cei trei copii în compania unuia fără locuință care mânca gustarea. Au învățat prea bine și prea în grabă, cu siguranță le-a lipsit puțin prudența. A învăța caritatea nu înseamnă a descărca propriile păcate, ci înseamnă a atinge, înseamnă a privi la mizeria pe care eu o am înlăuntrul meu și pe care Domnul o înțelege și o mântuiește. Pentru că noi toți avem mizerii „înăuntru”.
