Papa Francisc: Chiar și în cele mai întunecate momente, Isus merge împreună cu noi
24.05.2017, Vatican (Catholica) - Miercuri, 24 mai 2017, Papa Francisc a spus că oricare ar fi încercările cu care ne confruntăm, avem speranță deoarece Isus este întotdeauna alături de noi, așa cum a fost alături de discipoli pe drumul spre Emaus. “Noi toți, în viața noastră, am avut momente dificile, întunecate; momente în care mergeam triști, gânditori, fără orizonturi, numai un zid în față”. Dar chiar și în aceste momente, „Isus este mereu alături de noi pentru a ne da speranța, pentru a ne încălzi inima și a ne spune: ‘Mergi înainte, Eu sunt cu tine. Mergi înainte’.”
„Secretul drumului care conduce la Emaus este în întregime aici: chiar și prin aparențele contrare, noi continuăm să fim iubiți și Dumnezeu nu va înceta niciodată să ne iubească. Dumnezeu va merge cu noi mereu, mereu, chiar și în momentele cele mai dureroase, chiar și în momentele cel mai urâte, chiar și în momentele înfrângerii: acolo este Domnul”. Sfântul Părinte s-a adresat miilor de pelerini prezenți în Piața San Pietro pentru audiența sa generală, imediat după întâlnirea sa cu președintele SUA, Donald Trump.
Pontiful a reflectat asupra speranței care se găsește în relatarea despre arătarea lui Isus înaintea celor doi discipoli care mergeau spre Emaus, când ei se simțeau triști, descurajați și înfrânți, deoarece Isus fusese omorât, și încă nu crezuseră că El a înviat. Toate speranțele lor de dinainte de răstignirea lui Isus fuseseră frânte, aceasta pentru că ei „cultivau o speranță numai umană”. În acest context apare Isus. „Acest scenariu – drumul – fusese deja important în relatările din Evanghelii; acum va deveni și mai mult, în momentul în care se începe să se povestească istoria Bisericii.”
„Întâlnirea lui Isus cu cei doi discipoli pare să fie total întâmplătoare: se aseamănă cu una din multele intersectări care se întâmplă în viață. Cei doi discipoli merg gânditori și un necunoscut li se alătură. Este Isus; însă ochii lor nu sunt în măsură să-l recunoască. Și atunci Isus începe ‘terapia speranței’. Ceea ce se întâmplă pe acest drum este o terapie a speranței… Câte tristeți, câte înfrângeri, câte eșecuri există în viața fiecărei persoane! În fond suntem toți cam ca acei doi discipoli. De câte ori în viață am sperat, de câte ori ne-am simțit la un pas de fericire și apoi ne-am trezit la pământ dezamăgiți. Dar Isus merge cu toate persoanele descurajate care înaintează cu capul plecat. Și mergând cu ei, în manieră discretă, reușește să redea speranță.”
Atunci când le vorbește, Isus o face mai întâi prin Scriptură. În ea, nu vom găsi „istorii de eroism ușor, campanii fulminante de cucerire. Adevărata speranță nu este niciodată la preț mic: trece mereu prin înfrângeri. Speranța celui care nu suferă probabil nici nu este speranță.” Mai apoi, când discipolii îl invită să ia masa cu ei, îl recunosc atunci când frânge pâinea, repetând gesturile primei Euharistii. „În această serie de gesturi oare nu este toată istoria lui Isus? Și în fiecare Euharistie nu este și semnul a ce anume trebuie să fie Biserica? Isus ne ia, ne binecuvântează, ‘frânge’ viața noastră – pentru că nu există iubire fără jertfă – și o oferă altora, o oferă tuturor.”
În întâlnirea lui Isus cu cei doi discipoli de la Emaus „este tot destinul Bisericii. Ne relatează că o comunitate creștină nu stă închisă într-o cetate fortificată, ci merge în mediul său cel mai vital, adică drumul. Și acolo întâlnește persoanele, cu speranțele lor și dezamăgirile lor, uneori apăsătoare. Biserica ascultă istoriile tuturor, așa cum reies din sertarul conștiinței personale; pentru a oferi după aceea Cuvântul de viață, mărturia iubirii, iubire fidelă până la sfârșit. Și atunci inima persoanelor arde din nou de speranță.”
