Pentru Papa Francisc, reforma liturgică este ireversibilă

26.08.2017, Vatican (Catholica) - Joi, 24 august 2017, în Aula Paul al VI-lea, Papa Francisc a spus unui grup de liturgiști italieni, participanți la Săptămâna Liturgică Națională Italiană, că în timp ce procesul de implementare a reformei liturgice de după Conciliul Vatican II a fost lung și uneori zbuciumat, reforma este „ireversibilă”. Săptămâna, care în acest an explorează tema „O liturgie vie pentru o Biserică vie”, este organizat de Centrul pentru Acțiune Liturgică. Papa Francisc a arătat că centrul a existat timp de 70 de ani și a amintit istoria mișcării liturgice din secolul al XX-lea, spunând că „în istoria liturgiei s-au petrecut evenimente substanțiale și nu superficiale”. „Sunt două evenimente legate direct, Conciliul și reforma, nu apărute pe neașteptate ci îndelung pregătite”.

Papa a făcut referire la pașii întreprinși de Sf. Papă Pius al X-lea, „care a dispus o reordonare a muzicii sacre și refacerea celebrativă a duminicii și a instituit o comisie pentru reforma generală a liturgiei, conștient că acest lucru va comporta ‘o muncă pe cât de lungă durată pe atât de mare'”. „Proiectul reformator a fost reluat de Papa Pius al XII-lea cu Enciclica Mediator Dei și instituirea unei comisii de studiu; și el a luat decizii concrete cu privire la versiunea Psaltirii, atenuarea postului euharistic, folosirea limbii vernaculare în Ritual, reforma importantă a Veghii Pascale și a Săptămânii Sfinte. Din acest impuls, după exemplul altor națiuni, a apărut în Italia Centrul de Acțiune Liturgică, condus de Episcopi preocupați de poporul încredințat lor și animat de cercetători care în afară de pastorația liturgică iubeau Biserica.”

„Conciliul Vatican II a făcut să se maturizeze, ca rod bun din pomul Bisericii, constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium (SC), ale cărei linii de reformă generală răspundeau la nevoi reale și la speranța concretă a unei reînnoiri: se dorea o liturgie vie pentru o Biserică în întregime însuflețită de misterele celebrate. Era vorba de a exprima în manieră reînnoită vitalitatea perenă a Bisericii în rugăciune, având grijă ‘ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muți la acest mister al credinței, ci înțelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor și rugăciunilor, să participe la acțiunea sacră în mod conștient, cu pietate și activ’ (SC, 48)”.

„Cărțile reformate conform decretelor Conciliului Vatican II au demarat un proces care cere timp, receptare fidelă, ascultare practică, realizare celebrativă înțeleaptă mai întâi din partea slujitorilor hirotoniți, dar și a celorlalți slujitori, a cântăreților și a tuturor celor care participă la liturgie. Într-adevăr, educația liturgică a păstorilor și credincioșilor este o provocare ce trebuie înfruntată mereu din nou”. Papa Paul al VI-lea, cu un an înainte de moarte, le spunea Cardinalilor reuniți în Consistoriu: „A venit momentul, acum, de a lăsa să dispară definitiv fermenții dezagregatori, la fel de dăunători și-ntr-un sens și-n altul, și să se aplice integral în criteriile sale inspiratoare juste reforma aprobată de noi pentru aplica voturile Conciliului”.

Pontiful a atras atenția că „și astăzi mai este de muncit în această direcție, îndeosebi redescoperind motivele deciziilor făcute cu reforma liturgică, depășind lecturi neîntemeiate și superficiale, receptări parțiale și practici care o desfigurează. Nu este vorba de a regândi reforma revizuindu-i alegerile, cât mai ales de a-i cunoaște mai bine motivațiile subînțelese, și prin documentarea istorică, precum și de a-i interioriza principiile inspiratoare și de a respecta disciplina care o reglementează. După acest magisteriu, după acest drum lung putem afirma cu siguranță și cu autoritate magisterială că reforma liturgică este ireversibilă”.

Papa a făcut referire și la tema „O liturgie vie pentru o Biserică vie”: „Liturgia este ‘vie’ datorită prezenței vii a Celui care ‘murid a nimicit moartea și înviind ne-a redat viața’. Fără prezența reală a misterului lui Cristos nu există nicio vitalitate liturgică. Așa cum fără bătaia cardiacă nu există viață umană, tot așa fără inima pulsantă a lui Cristos nu există acțiune liturgică. De fapt ceea ce definește liturgia este realizarea, în semnele sfinte, a preoției lui Isus Cristos, adică oferirea vieții sale până la întinderea brațelor pe cruce, preoție făcută prezentă în mod constant prin rituri și rugăciuni, în mod maxim în Trupul și Sângele Său, dar și în persoana preotului, în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, în adunarea reunită în rugăciune în numele său”.

„Liturgia este viață pentru întregul popor al Bisericii”, a mai spus Papa. Liturgia „este acțiunea pe care însuși Dumnezeu o săvârșește în favoarea poporului Său, dar și acțiunea poporului care îl ascultă pe Dumnezeu care vorbește și reacționează lăudându-l, invocându-l, primind izvorul inepuizabil de viață și de milostivire care curge din sfintele semne. Biserica în rugăciune îi adună pe toți cei care au inima în ascultarea Evangheliei, fără a respinge pe nimeni: sunt convocați mici și mari, bogați și săraci, copii și bătrâni, sănătoși și bolnavi, drepți și păcătoși… Însemnătatea ‘populară’ a liturgiei ne amintește că ea include și nu exclude, făcătoare de comuniune cu toți totuși fără a omologa, pentru că ea cheamă pe fiecare, cu vocația și originalitatea sa, să contribuie în edificarea Trupului lui Cristos”.

„Liturgia este viață și nu o idee de înțeles. De fapt duce la trăirea unei experiențe inițiatice, adică transformatoare a modului de a gândi și de a se comporta și nu la îmbogățirea propriului bagaj de idei despre Dumnezeu… În rugăciunea liturgică experimentăm comuniunea semnificată nu de o gândire abstractă ci de o acțiune care îi are ca agenți pe Dumnezeu și pe noi, pe Cristos și Biserica… Biserica este cu adevărat vie dacă, formând o singură ființă vie cu Cristos, este purtătoare de viață, este maternă, este misionară, iese în întâmpinarea aproapelui, preocupată să slujească fără a urmări puteri lumești care o fac sterilă.” La final, Sfântul Părinte a amintit că „bogăția Bisericii în rugăciune fiind ‘catolică’, merge dincolo de ritul roman, care, deși fiind cel mai extins, nu este singurul. Armonia tradițiilor rituale din Orient și din Occident, prin suflul aceluiași Duh, dă glas unicei Biserici rugătoare prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, spre gloria Tatălui și pentru mântuirea lumii”.